Utilizări tradiţionale
Usturoiul este apreciat din vechime atât ca plantă condimentară, cât şi în terapeutică. Se cultivă încă din anul 3500 î.Hr. în Egipt, cioplitorii de marmură evrei care lucrau la piramide primind o raţie zilnică de usturoi pentru a se menţine sănătoşi şi a nu se îmbolnăvi de malarie.
În Grecia antică, bărbaţii bogaţi îşi obligau soţiile să mănânce usturoi înainte de a pleca într-o vizită, pentru a se asigura de fidelitatea lor conjugală.
În Evul Mediu era utilizat şi pentru prevenirea holerei şi a ciumei. Diversele preparate se utilizau în scop medicamentos intern, în tratamentul tulburărilor gastrice, în ateroscleroză, hipertensiune, afecţiuni cardiovasculare, migrene, bronşită şi în tulburări de climacterium. Extern se foloseau în diverse dermatoze, pe bătături, se netezeau rugozităţile dermice, se aplicau în reumatism şi afecţiuni articulare inflamatorii.
La noi în ţară a fost şi a rămas unul dintre cele mai importante leacuri băbeşti. Se folosea în holeră, contra durerilor de măsele şi de urechi, iar sub formă de mujdei se dădea dimineaţa pe nemâncate ca vermifug. În Dobrogea, în acelaşi scop 5 căţei de usturoi se amestecau cu o lingură de hrean ras şi o ceşcuţă cu untdelemn pe care copilul trebuia să-l bea.
În credinţa poporului nostru, cel care pornea noaptea la drum era bine să poarte la el usturoi pentru a putea speria vârcolacii (în accepţiunea modernă, vampirii), de care aceştia se temeau deoarece ingestia îi îmbolnăvea.
Astăzi se consideră de către unii cercetători că vârcolacii/vampirii sufereau de porfirie, ceea ce îi făcea să fie fotosensibili (ieşind noaptea din casă), să aibă mucoasele de culoare sângerie şi gingiile retractate (ceea ce dă impresia unor canini enormi), precum şi ochi însângeraţi.
Înainte singurul remediu capabil să le aline boala era să bea sânge animal, în timp ce consumul de usturoi îi putea face să intre în comă.
Mod de utilizare
Prezenţa erubozidelor în sucul de presare al usturoiului explică de ce în tratamentul micozelor interdigitale se obţin rezultate foarte bune; în acest scop, zona afectată este fricţionată timp de 7-10 zile cu un căţel de usturoi despicat.
Tratamentul se aplică dimineaţa şi seara, după ce, în prealabil, picioarele au fost ţinute timp de 10 minute în apă. Acţiunea antimicotică cea mai puternică o are erubozida B.
Allii sativi bulbus se administrează fie ca atare (mai ales pisat sau ca mujdei), fie sub formă de extracte apoase sau hidroalcoolice.
Acţiunea la nivelul circulaţiei periferice (efect hipolipemiant, hipocolesterolemiant, vasodilatator) se instalează după administrarea zilnică, timp de 2-6 luni, a 1, 2, chiar 3 bulbili de usturoi, care se zdrobesc.
În ceea ce priveşte sucul de presare, numai sucul proaspăt obţinut din bulbi abia recoltaţi are un efect hipotensiv; sucul conservat sau obţinut din bulbi care au fost conservaţi o perioadă de timp mai îndelungată este lipsit de acţiune terapeutică.
Extractul apos se poate administra sub formă de clismă pentru combaterea oxiurilor; pentru aceasta se pisează un căţel de usturoi şi se fierbe timp de 10 minute cu 250 mL de apă sau lapte. Se lasă să se răcească şi se administrează sub formă de microclisme, lichidul trebuind să rămână în intestin cel puţin o oră. Operaţia se va repeta după 8 zile.
În acest interval de timp se recomandă administrarea unor ceaiuri care să stimuleze peristaltismul intestinal pentru ca oxiurii să coboare din zonele superioare ale intestinului gros in cele inferioare.
Tinctura, preparată din 20 p produs vegetal şi 80 p alcool 75%, se administrează în doze de 20-40 picături de 2-3 ori pe zi.
Se mai poate folosi uleiul volatil obţinut prin antrenare cu vapori de apă în doze de 0,02 g de 2-3 ori pe zi.
Pe piaţa farmaceutică şi a suplimentelor alimentare circulă trei tipuri de preparate: produse ce conţin macerate uleioase, produse cu ulei volatil şi extracte uscate de usturoi. Există şi o a patra categorie, aşa-numitele extracte lipsite de miros, dar, după cum s-a demonstrat, nu există acţiune farmacologică fără miros pentru produsul administrat.
Allii sativi bulbus, sub formă de pulbere, intră în compoziţia unor preparate (Alsativan) utilizate ca medicaţie adjuvantă în tratamentul hipertensiunii arteriale esenţiale.
În Europa, cel mai cunoscut preparat pentru care au fost efectuate numeroase studii clinice este KWAI N tablete, conţinând 100 mg de pulbere de usturoi standardizată la 1,3% aliină, respectiv 0,6% alicină.
Acţiuni farmacologice şi întrebuinţări
Usturoiul dezvoltă efecte hipolipidemiante şi hipocolesterolemiante prin inhibarea sintezei de colesterol la nivel hepatic şi eliminarea sărurilor biliare prin materiile fecale. Se pare că aliina este compusul activ în acest caz.
Usturoiul poate preveni apariţia cardiopatiei ischemice; alicina, ajoenul şi alţi derivaţi sulfuraţi au acţiune antiagregant plachetară. Se mai foloseşte ca hipotensiv (acţiune datorată bisulfurii de alil), hipoglicemiant, diuretic.
Informaţiile referitoare la principiile active cu acţiune antihipertensivă, precum şi la mecanismul de acţiune al acestora sunt destul de reduse.
Există controverse în ceea ce priveşte aportul alicinei la acţiunea antihipertensivă a preparatelor pe bază de usturoi, dar studii in vitro au evidenţiat că atât tioderivatul în stare pură, cât şi extractele acţionează vasodilatator prin stimularea sintezei endoteliale de NO.
Mai mult, se pare că mecanismul de acţiune este unul mixt, dependent şi independent de sinteza endotelială de NO. În ceea ce priveşte vasodilataţia independentă de NO, literatura de specialitate menţionează că alicina ar activa canalele de K+ şi/sau ar inhiba deschiderea canalelor de Ca2+ în celulele musculare netede din peretele vascular.
Studii recente au evidenţiat faptul că la acţiunea antihipertensivă participă şi alte componente chimice din usturoi cum ar fi γ-glutamilcisteinele, dipeptidele şi fructanii.
γ-glutamil-cisteinele şi dipeptidele inhibă enzima de conversie a angiotensinei I la angiotensina II, aceasta din urmă având rolul de a determina o vasoconstricţie puternică şi retenţia hidrosalină; de asemenea, catalizează inactivarea bradikininei, o nonapeptidă cu proprietăţi vasodilatatoare şi natriuretice.
Întrucât dipeptidele inhibă enzima de conversie a angiotensinei I la concentraţii destul de mari, este posibil ca acestea să acţioneze prin chelatarea zincului, indispensabil pentru o bună acţiune enzimatică.
Fructanii inhibă adenozin deaminaza, urmarea fiind creşterea nivelului seric de adenozină. Adenozina se fixează la nivelul receptorilor purinergici şi ca urmare relaxează musculatura netedă a pereţilor vasculari şi produce vasodilataţie.
Efectele antihipertensive şi antiaterosclerotice ale usturoiului au fost confirmate şi de studii clinice care au evidenţiat faptul că preparatele scad semnificativ atât presiunea sanguină sistolică, cât şi cea diastolică, reducând totodată colesterolul total şi trigliceridele.
Datorită conţinutului în alicină, produsul vegetal dezvoltă o puternică acţiune antimicrobiană asupra bacteriilor grampozitive şi gramnegative, precum şi asupra fungilor. Ca urmare, extracte obţinute din Allii sativi bulbus se folosesc în infecţii gastrointestinale, urinare, respiratorii, din sfera ORL, precum şi în parazitozele intestinale.
Descriere botanică
Specia Allium sativum L. din familia Alliaceae, denumită popular usturoi, este larg răspândită ; prezintă frunze plane, liniare şi flori albe grupate în inflorescenţe umbeliforme ; fructul este o capsulă. Timpul de înflorire durează din iulie până în august.
În pământ formează bulbi, cunoscuţi mai ales sub numele de „căpăţâni”, constituite la rândul lor din 10-15 bulbili alungiţi, comprimaţi pe una sau două laturi, protejaţi la exterior de frunze albe, tunicate, uscate. Există şi o varietate care are frunzele externe tunicate, de culoare roşiatică. Bulbilii (căţei) au o culoare albă sau albă-gălbuie, iar la zdrobire, gustul este iute şi mirosul caracteristic, pronunţat.
Există trei varietăţi de usturoi considerate ca fiind oficinale, variind între ele şi în ceea ce priveşte înălţimea plantelor (25 cm, 70 cm şi, respectiv, până la 150 cm). Cele trei varietăţi de cultură sunt: A. sativum L. var. ophioscorodon (Link) Doll, A. sativum L. var. pekinense (Prokh) F. Maek şi A. sativum L. var. sativum (L.) Rchb.
Planta este originară din stepele Asiei Centrale şi este una dintre cele mai vechi plante de cultură din spaţiul mediteraneean. Astăzi se cultivă mai ales în Italia, Spania, Turcia, China, Ungaria, Mexic, Coreea de Sud, India, Egipt, SUA şi Argentina, de unde se exportă.
Compoziţie chimică
Principiile active ale produsului sunt reprezentate de:
- componente volatile (0,1-0,36%) constituite din: S-alil-L-cistein sulfoxidul (aliină), produşi de degradare enzimatică ai acestuia cum ar fi alicina, disulfura de alil-propil, disulfura de dialil şi trisulfura de dialil, produşi de degradare neenzimatică ai alicinei (ajoene, vinil-ditiine), S-alil-mercapto-cisteină şi S-metil-mercapto-cisteină, la care se adaugă terpene printre care citral, geraniol, linalool, α– şi β-felandren;
- enzime, printre care aliinază, peroxidaze, mirozinază, catalaze, superoxid dismutaze, arginaze, Iipaze;
- aminoacizi cum ar fi arginina, acizii glutamic şi aspartic, metionina şi treonina, precum şi glutamil-peptide;
- vitamine (A, B1, B2, C) şi minerale (seleniu);
- lipide şi prostaglandine (A2, D2, E2, Fk, F2).
În ceea ce priveşte derivaţii sulfuraţi, la rănirea (tăierea) sau mărunţirea bulbililor, din celulele distruse este eliberată aliinaza, o enzimă inactivă cât timp produsul este intact şi care hidrolizează enzimatic aliina transformând-o în alicină şi sulfizi (1 mg de aliină generează 0,45 mg de alicină).
Dependent de varietatea usturoiului de cultură, de climă, de momentul recoltării, de depozitare şi prelucrare, conţinutul în aliină şi alte componente bioactive va varia în preparatele finale. Din acest motiv producătorii industriali au obligaţia de a prelucra doar material vegetal standardizat în aliină. În timp ce aliina este inodoră, alicina are un miros caracteristic de usturoi.
Alicina este foarte labilă şi în timp se transformă în bisulfură de alil, compus cu un miros dezagreabil. Alicina suferă această din urmă transformare şi în organism, fapt care explică de ce halena persoanelor care au consumat usturoi este neplăcută. În mediu apos, alicina este instabilă; din 3 molecule de alicină se formează două molecule de ajoen.
În produsul vegetal se mai găsesc o serie de derivaţi sterolici (erubozide) cu acţiune antimicrobiană şi antifungică marcată.
Siguranţă în administrare
Deşi usturoiul este considerat un produs lipsit de toxicitate, la administrarea orală a unor preparate pot apărea efecte nedorite cum ar fi: senzaţii de arsură la nivelul cavităţii bucale şi al tractului gastrointestinal, greaţă, diaree, vărsături, disconfort generat de halena specifică.
Preparatele din usturoi au un efect uterotonic, iar tioderivaţii cu miros caracteristic trec în laptele matern, conferindu-i un gust şi un miros dezagreabile. De aceea, este contraindicată administrarea preparatelor de acest tip în timpul sarcinii şi alăptării.
Totodată este contraindicată asocierea medicamentelor sau suplimentelor cu usturoi cu anticoagulante şi antiinflamatoare nesteroidiene deoarece, prin interacţiune, creşte riscul de apariţie al accidentelor hemoragice.
Alte utilizări
Usturoiul este utilizat drept condiment în gastronomia multor popoare.
Provenienţă: Allium sativum L.
Furnizează produsele: Allii sativi bulbus, Allii sativi aetheroleum, extracte speciale