Utilizări tradiţionale
Menţionată pentru proprietăţile terapeutice încă de pe vremea romanilor, urzica moartă era utilizată sub forma decocturilor sau a tincturilor la administrare pe cale bucală ca decongestionant (catar intestinal), emolient, vasoconstrictor, astringent (în diaree), iar extern, pentru spălături în leucoree şi la aplicare locală, în epistaxis.
Acţiuni farmacologice şi întrebuinţări
Ambele produse vegetale se utilizează şi în prezent mai ales în medicina populară, ca expectorant mucolitic în catarul căilor respiratorii superioare, ca depurativ, dar şi în tratamentul unor afecţiuni ale tractului urogenital, în hipertrofia benignă de prostată şi în tulburările climacterice.
Se administrează extern sub forma irigaţiilor vaginale în leucoree, iar sub formă de comprese în tratamentul unor inflamaţii dermice şi în varice.
Acţiunea se pare că se datorează, în parte, compuşilor monoterpenici de tip iridoidic, dar şi fracţiunii saponozidice. Aceasta din urmă a dovedit, în cadrul unor investigaţii farmacologice efectuate pe animale de experienţă, o acţiune diuretică slabă, dar antiinflamatoare de foarte bună calitate.
Mod de utilizare
Fiind produse vegetale cu un chimism încă prea puţin investigat, nu există medicamente industriale care să condiţioneze extracte din frunze şi/sau flori de Lamium album L.
Se prepară infuzii pentru administrare internă şi externă, adăugând peste 2 linguriţe de produs vegetal mărunţit 150 mL apă la fierbere. Se acoperă vasul, se lasă 15 minute în repaus şi se filtrează. Se beau zilnic 3-4 infuzii între mese, de preferinţă îndulcite cu o linguriţă de miere.
Aceeaşi infuzie poate fi folosită pentru tratamentul leucoreei (intern şi extern) sau sub formă de comprese, pentru tratamentul unor dermatoze.
Descriere botanică
Specia Lamium album L. sin. Lamium album L. ssp. album, Lamium album L. ssp. barbatum (Siebold & Zucc.) J. Mennema, Lamium album L. fo. barbatum (Siebold & Zucc.) YS Kim & SJ Park, din familia Lamiaceae, cunoscută sub denumirea populară de urzică moartă sau sugel, este o plantă ierboasă, înaltă de 35-50 cm, având în pământ un rizom ramificat, iar deasupra solului o tulpină tetramuchiată, goală în interior şi neramificată.
Frunzele sunt oval-cordiforme, peţiolate, acuminate şi cu marginea inegal crenat-serată, moi şi neurticante. Culoarea este verde-închis pe suprafaţa superioară şi verde mai deschis pe cea inferioară, pe care se observă nervaţia reticulată, proeminentă. Florile bilabiate sunt albe, lungi de 10-15 mm şi sunt grupate în verticile.
Labia superioară este puternic boltită mai ales către vârf, tomentoasă, în timp ce labia inferioară este tridinţată. Cele 4 stamine, dintre care cele două superioare sunt mai scurte, sunt concrescute cu corola. Produsul este acoperit de peri tectori, fini.
În scopuri terapeutice se recoltează frunzele, Lamii albi folium (miros slab, gust uşor amărui), precum şi florile, Lamii albi flos (miros foarte slab, necaracteristic, gust vag amărui).
Planta, originară şi totodată larg răspândită în Europa şi Asia, este frecvent întâlnită în păduri, poieni, tufişuri şi pe marginea şanţurilor şi se exportă mai ales de către ţările est-europene.
Compoziţie chimică
Produsul vegetal Lamii albii folium nu a fost intens studiat, astfel încât compoziţia sa chimică este mai puţin cunoscută.
Ambele produse conţin glicozide iridoide şi secoiridoide (lamalbida, carioptozida, albozidele A şi B), hemalbozidă (o hemiterpenglucozidă), saponine triterpenice, acizi polifenolcarboxilici (acid rozmarinic), flavone, mucilagii, tanin, stahidrină, urme de ulei volatil.
Deoarece cantitatea de flori care se poate recolta este limitată, nu se găsesc în literatură studii chimice efectuate numai pe acest drog; se presupune că florile au o compoziţie chimică similară frunzelor, dar că raportul dintre diversele componente este diferit.
Provenienţă: Lamium album L.
Furnizează produsele: Lamii albi flos, Lamii albi folium