Utilizări tradiționale
Salcia este una dintre cele mai vechi plante medicinale ale Europei, despre utilizarea ei informându-ne medici din Antichitate precum Hippocrate, Dioscoride sau Plinius.
În 1763, reverendul Edward Stone a descris pentru prima oară acțiunea antipiretică a decoctului de salcie administrat în afecțiuni însoțite de febră și a comparat eficacitatea ei cu cea a scoarței de China.
În 1831, Buchner a descris utilizarea cu succes a salicinei ca febrifug, iar 45 de ani mai târziu substanța a fost folosită pentru prima oară în crize acute de reumatism. Între timp, un chimist italian reușise să realizeze hidroliza salicinei, care a dat după oxidare acidul salicilic.
În 1897, chimistul german Hoffmann a sintetizat acidul acetilsalicilic, care a intrat apoi în terapeutică sub numele de aspirină. El plecase în sinteza lui de la faptul că tatăl său, suferind de o gonartroză rebelă, bea zilnic decoct de scoarță de salcie, ca antalgic și antiinflamator, dar din păcate aportul de tanin era gastroiritant, ajungând să-i provoace vărsături sanguinolente.
În unele zone din țara noastră frunzele și scoarța erau folosite sub formă de decoct contra frigurilor, acesta administrându-se pe nemâncate. Frunza se fierbea în oțet și cu decoctul își clăteau gura cei a căror halenă era putridă (probabil din cauza unei giardiaze).
Tot cu decoctul, cei care aveau bătături își făceau scăldători seara și dimineața, iar lujerii tineri dospiți în țuică se dădeau contra durerilor de stomac.
Diverse întrebuințări medicinale au avut și mâțișorii, care se păstrau peste an și se foloseau ca leac în amigdalită, friguri, pirozis. Se considera că dacă îți aduci mâțișori în casă vei avea noroc peste an, dar dacă primeai de la altcineva, însemna un an cu boală.
Salcia avea întrebuințări variate în sărbătorile de peste an. În ajunul sărbătorilor de iarnă, crengi de salcie puse în apă erau tăiate cu cuțitul și decojite până la baza fragmentului (spirale) pentru ornarea pălăriilor.
Acțiuni farmacologice și întrebuințări
Extractul obținut din scoarța recoltată de pe ramurile tinere ale speciilor de Salix este considerat astăzi un prodrug, responsabilitatea acțiunii analgezice și antiinflamatoare revenind fitocomplexului, un rol important având conținutul în glicozide al saligenolului (alcoolul salicilic).
Administrate p.o., glicozidele principale salicozidă (salicina) și esterii salicortină, treniulacină și acetilsalicortină trec nemodificați în intestin unde, sub acțiunea mediului alcalin și mai apoi a florei microbiene din segmentul terminal, sunt hidrolizate enzimatic, când se eliberează saligenolul.
Absorbit la nivel intestinal în proporție de 86%, saligenolul este oxidat în ficat sub acțiunea sistemului citocrom P-450 la acid salicilic.
Ca analgezice cu acțiune periferică, acidul salicilic și aspirina aparțin grupului de medicamente anionice care inhibă generarea durerii în nociceptori; totodată dezvoltă o acțiune antiflogistică evidentă care se bazează pe capacitatea de concentrare a substanței active în mediul tisular devenit acid ca urmare a procesului inflamator.
Durerea este declanșată în nociceptori de o serie de mediatori chimici eliberați odată cu alterarea tisulară, iar sensibilitatea față de durere este exacerbată de prezența în focar a PGE1, și PGE2.
Acidul salicilic rezultat în urma metabolizării salicozidei și a glicozidelor înrudite intervine în metabolismul acidului arahidonic inhibând COX și, prin aceasta, sinteza de PG, PC și TX. Odată cu reducerea concentrației în PG la nivelul focarului inflamator, durerea scade în intensitate sau chiar dispare.
Administrarea de aspirină sau salicilat de sodiu (gastroiritant) unor pacienți suferind de artrită reumatoidă a demonstrat că începând din a treia zi de tratament are loc o eliminare renală crescută de metaboliți ai prostaglandinelor care revine la normal după aproximativ șapte zile.
În cazul extractelor din Salicis cortex, combinațiile salicilice sunt metabolizate mult mai lent decât aspirina sau salicilatul de sodiu, de sinteză. La administrarea extractului curba concentrației serice în acid salicilic crește mult mai lent decât în cazul derivaților de sinteză, dar se păstrează apoi crescută un timp mai îndelungat.
Acest efect retard care asigură existența unei concentrații serice crescute de acid salicilic pe o perioadă de timp mai lungă determină o biodisponibilitate prelungită a substanței active și o durată mai lungă de acțiune în focarul inflamator.
Prin inhibarea COX și, implicit, a sintezei de PGE1, și PGE2 nu se reduce doar procesul inflamator la nivelul focarului, ci crește totodată efectul analgezic, substanța anionactivă aflată mult timp în circulație acumulându-se constant și concentrându-se în mediul acid al țesutului inflamat.
În plus, așa cum au dovedit experimente clinice efectuate după criterii științifice în ultimele două decenii, administrarea unor preparate conținând extracte din Salicis cortex standardizate în salicozidă (Assalix®, Assplant®) nu influențeză negativ producția de mucus gastric și nu determină o acumulare de protoni în mucoasă.
Se pare că în cazul derivaților naturali de saligenol este inhibată în special COX-2, în timp ce COX-1 este puțin influențată, fapt ce ar explica în plus lipsa unor efecte adverse majore la nivel gastric chiar în cazul tratamentelor de lungă durată.
Există numeroase studii efectuate în conformitate cu condițiile impuse de normele de bună practică în testarea clinică ce demonstrează că administrarea p.o. a unor doze de 240 mg salicină/zi (= 1.360 mg extract uscat) are același efect în tratamentul osteoartritei (gon- sau coxatroză) ca și dozele mari de aspirină, cu diferența că aceasta din urmă este grevată de apariția unor efecte adverse, mai ales gastrice, uneori grave.
Sub forma monopreparatelor standardizate, prescripțiile uzuale prevăd administrarea extractelor uscate în doză echivalentă la 120-240 mg salicozidă/zi.
Dar după cum remarcam, acțiunea antiinflamatoare/antireumatică a extractelor din scoarță de salcie nu se datorează numai conținutului în derivați de saligenol, ci este conferită de fitocomplex. Această realitate rezultă și dintr-un calcul simplu: în cazul aspirinei administrate reumaticilor, doza pentru o dată este de 500 mg.
Luând în calcul greutățile moleculare diferite ale aspirinei și salicozidei, din care în organism, prin metabolizare, ar trebui să rezulte aceeași cantitate de acid salicilic pentru a avea o acțiune farmacologică identică, reiese că doza de salicină care ar trebui să fie administrată este de:
- 794 mg, corespunzătoare la
- 5.293 mg extract din Salicis cortex, obținut din
- 88 g scoarță (cu un conținut minim de 0,9% salicozide totale).
Chiar dacă luăm în calcul diferența de farmacocinetică a acidului salicilic provenit din metabolizarea derivaților de saligenol existenți în extract, comparativ cu salicilații de sinteză, eficiența terapeutică a preparatelor nu poate fi explicată prin prezența doar a derivaților salicilici.
Pe de altă parte, salicina nu se găsește liberă în scoarță, ci sub formă glicozidată și, în funcție de procesul de extracție, salicortina, tremulacina și acetilsalicortina sunt hidrolizate mai mult sau mai puțin.
La administrare, salicina hidrolizată sau încă sub forma glicozidelor se resoarbe, în organism funcționând ca un prodrug care abia după metabolizare va fi transformat în acid salicilic. În acest fel, derivații salicilici din extract nu sunt ulcerogeni, ca aspirina de sinteză, pentru că forma biologic activă apare abia ca urmare a acestei metabolizări.
În concordanță cu eliberarea și metabolizarea salicinei se constată faptul că extractele din scoarță de salcie nu pot fi administrate în durerea acută, deoarece pentru parcurgerea drumului de la prodrug la substanță activă este nevoie de cel puțin 2 ore. Durata de acțiune este de 8 ore, astfel încât rezultate bune se obțin cu preparate care se administrează în durerea cronică.
Mod de utilizare
Preparatele care conțin doar extract de salcie standardizat în salicozidă sunt considerate astăzi, în țările Uniunii Europene, ca o alternativă importantă la medicația antireumatică cu acid acetilsalicilic.
Preparatele industriale cele mai cunoscute sunt Assalix®și Assplan®drajeuri, conținând 393,24 mg extract uscat, echivalent cu 60 mg salicozidă.
Descriere botanică
Salix purpurea L., Salix alba L., Salix fragilis L. și Salix daphnoides Vil., din familia Salicaceae, cunoscute generic sub denumirea de salcie, sunt arbori care pot ajunge până la 20 m înălțime. Au coroana neregulată, tulpina strâmbă, cu lujeri subțiri, flexibili, verzi-gălbui.
Salix alba L. (salcie albă, răchită albă) prezintă în tinerețe o scoarță netedă de culoare cenușie-verzuie, care se transformă repede într-un ritidom gros brun-cenușiu. Scoarța și ritidomul se desprind cu ușurință. Mugurii sunt alungit-ovoizi, alipiți.
Frunzele, alungite, lanceolate, cu marginea de regulă fin serată, pot fi, în funcție de specie, tomentoase sau glabre. Inflorescențele amentiforme sunt exclusiv mascule (prezintă stamine aurii lungi evidente) sau femele, acestea din urmă având o culoare verzuie. Fructele sunt capsule dehiscente în care se găsesc numeroase semințe învelite în peri lungi și mătăsoși.
Alte specii de Salix care furnizează produsul vegetal recoltat de pe ramurile în vârstă de 2-3 ani, Salicis cortex, sunt Salix fragilis (răchita) și Salix purpurea (răchita roșie). Mirosul lipsește, iar gustul este amar și astringent.
Pentru drogul oficinal, farmacopeile menționează strict o specie sau alta; condiția esențială este să aibă un conținut de minimum 1,5% derivați de acid salicilic exprimați în salicină.
Speciile de Salix L. sunt originare din Europa și Asia, iar unele dintre ele și din America de Nord. Exportatori ai drogului vegetal sunt Bulgaria, Ungaria, România și țările fostei Iugoslavii.
Pentru prelucrarea scoarțelor la medicamente, în ultimele decenii s-au înființat culturi de Salix myrsinifolia L. care furnizează o materie primă cu conținut ridicat în salicilați.
Compoziție chimică
Principiile active ale scoarței de salcie sunt considerate „salicilații”, de fapt derivați de alcool salicilic, care se pot afla în materialul vegetal în cantități variind între 1,5 și 11% și al căror spectru diferă de la o specie la alta.
Dintre compușii terapeutic relevanți trebuie menționați: salicina, fragilina, populina, salicortina, treimulacina, precum și o serie de 2′-0-, 3′-0-, 4′-0-acetil-, benzoil- sau cinamoil-derivați ai acestora.
Pe lângă derivații de alcool salicilic, drogul vegetal mai conține substanțe fenolice cum ar fi triandrina, vimalina, piceina, alcooli, aldehide, acizi aromatici cum ar fi saligenolul (alcool salicilic), siringoaldehida, acizii salicilic, p-hidroxibenzoic, cafeic, ferulic, p-cumaric, flavonoide, mai ales glicozide ale cvercetolului, luteolinei, eriodictiolului și naringeninei, un flavonanol (ampelopsina) și o calconă (izosalipurpozida) și până la 20% taninuri.
În cursul conservării, în scoarță, o parte din tremulacină se degradează la tremuloidină.
Siguranță în administrare
În cazuri foarte rare pot apărea următoarele efecte adverse: grețuri ușoare, care țin de o toleranță redusă a individului față de orice derivat salicilic.
Există persoane care sunt alergice la aspirină (astm aspirinic), responsabil de această intoleranță făcându-se acidul salicilic rezultat la metabolizare. Deoarece derivații salicilici din extractele de salcie se metabolizează tot la acid salicilic, medicamentele care le condiționează sunt contraindicate la această categorie de pacienți.
Alte utilizări
Salix viminalis L., ale cărei ramuri tinere se folosesc la împletit coșuri și alte obiecte casnice, nu corespunde din punctul de vedere al conținutului în salicilați.
Proveniență: Salix purpurea L., Salix alba L., Salix fragilis L., Salix daphnoides Vil.
Furnizează produsele: Salix cortex, extracte speciale