Utilizări tradiţionale
Deja în scrierile lui Theophrast şi Dioscoride este menţionată o plantă apreciată pentru proprietăţile diuretice, cunoscută la acea dată sub denumirea de Ononis, care deriva de la cuvântul grecesc pentru măgar.
În unele zone, planta descrisă se folosea ca hrană pentru măgari, astfel încât Linne, când a creat numele ştiinţifice, a denumit planta Ononis spinosa, denumirea speciei, spinosa, venind din limba latină şi însemnând spinos. Astăzi însă, sistematicienii sunt de acord că ambii autori ai Antichităţii se refereau de fapt la specia Ononis antiquorum L., răspândită la acea vreme în sudul Europei.
Abia în secolul al XVI-lea Ononis spinosa este descrisă de botanişti intrând în patrimoniul medicinii tradiţionale scrise din Europa Centrală, unde era apreciată ca diuretic, depurativ şi antidiscrazic şi indicată în reumatism şi afecţiuni dermice cronice.
La noi în ţară era un leac obişnuit contra febrei tifoide, iar în hernie se bea ceai din rădăcini de osul iepurelui, produsul vegetal fiert fiind apoi folosit pentru obţinerea de oblojeli care se aplicau local pe zona afectată.
Acţiuni farmacologice şi întrebuinţări
Rădăcina de osul iepurelui se utilizează ca remediu diuretic în afecţiuni inflamatorii ale tractului urinar, în prevenirea formării calculilor renali sau eliminarea celor deja existenţi, ca saluretic.
În cazul produsului Ononidis radix, prezenţa saponinelor este indispensabilă pentru manifestarea efectului acvaretic. Astfel, administrarea preparatelor din rădăcini bogate în saponine poate induce o creştere a diurezei cu peste 20% faţă de normal.
Cu toate că efectul diuretic a fost studiat şi demonstrat în mod repetat prin experimente farmacologice pe animale, nu s-a putut separa fracţiunea (sau fracţiunile) responsabile de această acţiune. Se pare că şi în acest caz, efectul aparţine fitocomplexului.
Pentru medicarpină, cercetările privind activitatea biologică au demonstrat o acţiune de inhibare a 5-LOX (efect antiinflamator).
Studii recente recomandă utilizarea infuziilor din rădăcinile de osul iepurelui, şi nu a decoctului. În cazul infuziei, o mare parte dintre componentele volatile ale produsului se păstrează, iar efectul diuretic este mai intens; la realizarea decoctului, datorită fierberii energice, uleiul volatil se pierde şi, în mod paradoxal, din produsul vegetal se va extrage o fracţiune nevolatilă, altfel greu solubilă în apă şi care dezvoltă efect antidiuretic.
Pe de altă parte, chiar la administrarea infuziilor, efectul diuretic descreşte la administrare frecventă şi îndelungată. Se impune deci ca infuziile din rădăcină de osul iepurelui să se administreze numai un interval scurt (4-5 zile), urmate apoi de administrarea altui diuretic. Tratamentul se poate relua după un interval de mai multe zile (8-10).
Se recomandă ca diuretic blând în toate afecţiunile căilor urinare, precum şi în reumatism şi gută.
Un efect diuretic mai slab a fost descris şi pentru partea aeriană a acestei specii.
Mod de utilizare
Un ceai din această rădăcină se realizează pornind de la 2-2,5 g de produs vegetal mărunţit peste care se aduce o cană de apă la fierbere, se lasă în repaus 20-30 de minute, după care se strecoară. Se beau 2-3 ceaiuri pe zi, între mese.
Trebuie menţionat că ceaiului de osul iepurelui se va utiliza numai 4-5 zile, deoarece efectul scade în timp; după o pauză de câteva zile (8-10), tratamentul poate fi reluat cu bune rezultate.
Produsul vegetal mărunţit intră în alcătuirea unor ceaiuri diuretice, dar şi a unor preparate indicate celor care doresc să slăbească. Şi în acest caz menţionăm că efectul durează 5-7 zile, după care, în lipsa unor măsuri alimentare adecvate şi a mişcării, scăderea în greutate se opreşte. Un extract de osul iepurelui se regăseşte în preparatul Pulvhydrops®– drajeuri.
Descriere botanică
Ononis spinosa L., din familia Fabaceae, denumită popular osul iepurelui sau sudoarea calului, este o specie subarbustă, perenă, care dezvoltă în pământ un rizom continuat cu o rădăcină flexibilă, cenuşie, care poate atinge 30-40 cm. Partea aeriană este formată dintr-o tulpină cu baza lignificată, ramificată, înaltă de până la 70 cm, spinoasă şi acoperită de peri.
Ramurile sunt prevăzute cu spini rigizi dintre care unul este terminal, iar 2-3, laterali. Frunzele inferioare sunt trifoliate, cu stipelele amplexicaule, cu foliole ovale, cu marginea dinţată, acoperite de peri glandulari. Frunzele superioare sunt simple.
Florile sunt de tip papilionaceu, roz cu dungi mai închise, dispuse la vârful tulpinii, la subsuoara unor bractei. Fructul este o păstaie mică, păroasă, cu 1-2 seminţe.
Se recoltează toamna sau primăvara rădăcinile speciei (Ononidis radix). Culoarea este brună-cenuşie la exterior, mai deschisă în interior, iar pulberea are un miros slab, necaracteristic, gustul fiind la început dulceag, apoi amar şi astringent.
Specia, originară din Europa, vestul Asiei şi Africa de Nord, este exportată astăzi de ţările din Europa de Sud-Est.
Compoziţie chimică
Rădăcinile de osul iepurelui conţin izoflavonozide, în special ononina (= formononetin- 7-glucozida) alături de derivatul său 6″-malonat precum şi biochanin-A-7-glucozida şi derivatul 6”-malonat. Alături de acestea se găsesc şi derivaţii izoflavooidici medicarpină şi onogenină.
Produsul mai conţine: triterpene (α-onocerina = onocol), steroli dintre care menţionăm sitosterolul, 0,02-0,1% ulei volatil. Fracţiunea volatilă prezintă drept componente principale trans-anetolul, carvona şi mentolul.
Studii mai recente au stabilit însă că acţiunea diuretică a acestui produs vegetal este strâns legată de prezenţa saponinelor. Se pare că existenţa saponinelor în rădăcinile de osul iepurelui este dependentă de solul pe care cresc plantele.
Provenienţă: Ononis spinosa L.
Furnizează produsul: Ononidis radix