Utilizări tradiţionale
Romanii apreciau fructele, pe care le utilizau pentru aromatizarea vinului, iar pulberea uscată o foloseau drept condiment pentru sosurile care însoţeau vânatul. Plinius menţionează că pe locul pe care s-a ridicat Roma, după cum spunea legenda, s-ar fi aflat o pădure de mirt.
După lupta dintre romani şi sabini, care a culminat cu răpirea fecioarelor de către Romulus, reprezentanţii ambelor tabere s-ar fi retras în pădurice şi şi-ar fi masat corpul rănit, obosit şi transpirat cu ramuri de mirt. Pulberea din frunze se folosea şi ca cicatrizant, acelaşi Plinius descriind efectul drept răcoritor, astringent şi antiperspirant.
Pentru acelaşi efect astringent, infuzia era folosită în tratamentul durerilor de dinţi, al inflamaţiilor mucoasei bucale şi parodontale, în ulceraţii cronice umede, pentru comprese care se aplicau în eczeme şi arsuri şi sub forma frecţiilor, în vederea reducerii mătreţii, diminuării ragadelor, îndepărtării verucilor, calmării înţepăturilor şi muşcăturilor de insecte.
Uleiul de mirt se obţinea la acea vreme prin stropirea fructelor albastre cu apă caldă, urmată de fierbere. După Dioscoride, uleiul de mirt se obţinea prin pulverizarea frunzelor şi fierberea acestora cu ulei de măsline sau cu apă, după care se aduna stratul uleios de la suprafaţă.
Atât frunzele, cât şi fructele erau considerate la fel de active şi se foloseau în mod asemănător. În secolul I d.Hr., Dioscoride spunea că uleiul de mirt este astringent şi tonifiant, fiind utilizat din acest motiv pentru tratarea rănilor, cărora le asigura o mai bună cicatrizare, dar şi a arsurilor, eczemelor, condiloamelor, ragadelor, psoriazisului, în intertrigo şi hiperhidroză.
Vinul de mirt care se obţinea prin macerarea ramurilor, a frunzelor şi a fructelor se utiliza în aceleaşi afecţiuni dermatologice, la care se adăugau ulceraţiile mucoasei bucale, gargarismele în amigdalită şi spălarea urechilor în otita purulentă. Sub forma băilor de şezut, vinul de mirt era indicat pentru combaterea afecţiunilor uterine şi a hemoroizilor.
Sucul rezultat din presarea fructelor se amesteca şi el cu vin şi se folosea în tratamentul muşcăturilor de păianjen şi al înţepăturilor de scorpion. Uleiul volatil se încorpora în unguente şi se utiliza în aceleaşi scopuri.
Mirtul a fost foarte apreciat şi în medicina tradiţională arabă, comprese preparate din pulberea frunzelor fiind aplicate pe ulceraţiile umede, în micoze dermice, erizipel, inflamaţii testiculare şi hemoroizi.
Primele reţete detaliate pentru obţinerea unor unguente cicatrizante din frunze de mirt cu ceară şi ulei de măsline apar în jurul anului 1300. Anterior, uleiul de mirt era deja apreciat de Avicenna ca un veritabil epitelizant şi favorizant al apariţiei ţesutului de granulaţie.
Mai târziu, a pătruns şi în medicina europeană, iar în 1485 este menţionat în Germania siropul de mirt, recomandat în terapia tuberculozei şi a afecţiunilor bronşice, indicaţie care exista deja şi în scrierile lui Avicenna. În zonele de provenienţă, uleiul de mirt se foloseşte şi astăzi ca expectorant.
Acţiuni farmacologice şi întrebuinţări
În funcţie de tipul de ulei volatil utilizat, proprietăţile terapeutice sunt diferite.
Astfel, pentru uleiul de mirt din Anzi, efectul terapeutic cel mai evident se observă în tratamentul proceselor inflamatorii. Este analgezic, antireumatic, imunostimulator, mucolitic slab şi expectorant, stimulând totodată circulaţia sanguină.
Aplicarea preparatelor cu ulei de mirt marocan echilibrează psihic, tonifiind şi totodată relaxând sistemul nervos. Este un produs excelent pentru întreţinerea pielii şi ca toate uleiurile volatile care conţin cantităţi mari de oxizi, stimulează metabolismul derinic, contribuind la o mai bună irigare şi un aport crescut de oxigen la nivelul pielii.
Uleiul tonifică şi calmează pielea şi susţine buna funcţionare a acesteia. Totodată, are o acţiune antibacteriană şi spasmolitică foarte bună, fiind indicat în tratamentul afecţiunilor respiratorii superioare şi al infecţiilor căilor urinare mai ales la copii.
Având o compoziţie chimică asemănătoare cu Oleum Cajeputi, uleiul de mirt turcesc este considerat un remediu clasic în tratamentul afecţiunilor respiratorii, acţionând puternic antiviral şi antiseptic, mucolitic şi expectorant, reducând tuşea iritativă.
Este puternic imunostimulator, febrifug, antalgic muscular şi nervos, stimulând irigarea sanguină a căilor respiratorii şi totodată metabolismul pielii. Asupra psihicului acţionează revigorant, creşte posibilitatea de concentrare şi pregăteşte organismul pentru instalarea somnului.
Pentru uleiul volatil de Myrtus s-a pus în evidenţă o acţiune antibacteriană de foarte bună calitate faţă de agenţii Pseudomonas aeruginosa şi Staphylococcus aureus, care se găsesc frecvent în rănile infectate provocate de arsuri.
De altfel, se ştie că extractele de mirt sunt antibacteriene active pentru patogenii din rănile postoperatorii, chiar dacă aceştia sunt rezistenţi la antibiotice. În plus, extractele de mirt care conţin galotaninuri formează o peliculă fină la aplicare pe suprafaţa rănii (constituită din proteine precipitate) care nu permite dezvoltarea microorganismelor şi nici resorbţia toxinelor bacteriene.
Uleiul volatil de mirt a demonstrat un efect sinergie faţă de izolate clinice de Candida albicans la administrare în combinaţie cu amfotericina B.
Acţiunea antivirală a fost şi ea investigată pentru uleiul de mirt într-un studiu clinic efectuat în Iran, când s-a constatat că numărul recidivelor şi durata acestora s-au redus semnificativ, la fel ca simptomatologia în cazul unor infecţii cu Herpes simplex.
Tot din Iran vine un alt studiu clinic efectuat pe pacienţi cu aftoză cronic recidivantă trataţi cu o pastă în care s-a inclus un extract apos din frunze de mirt.
Mod de utilizare
De aproximativ un deceniu, cercetătorii europeni au început să devină interesaţi de mirt datorită faptului că acesta era folosit în Italia în mod tradiţional (din Evul Mediu) ca cicatrizant.
În 1974 a fost separată din produs o substanţă denumită myrtucomulona, pentru care abia în 2005 s-a pus în evidenţă acţiunea antiinflamatoare, după ce deja se cunoştea efectul antibacterian al substanţei.
În 2009, acţiunea antiinflamatoare a myrtucomulonei a fost demonstrată şi în modelul experimental pe animal. O altă acţiune care ar putea fi importantă pentru această substanţă şi care a fost raportată în 2008 se referă la inducerea apoptozei celulelor canceroase.
În 2010 s-a reuşit sinteza totală a myrtucomulonei A, mai mulţi producători farmaceutici interesându-se de substanţa nou-obţinută şi implicând cercetători care să urmărească mecanismele ei de acţiune antiinflamatoare şi antineoplazice, dar şi ale altor componente din mirt.
Un alt domeniu actual de utilizare îl reprezintă preparatele dermocosmetice cu eliberare numai în farmacii. Deja s-a obţinut un şampon antimătreaţă care se găseşte pe piaţa franceză şi germană.
În acest produs, pe lângă zinc-piritiona cu efect antimătreaţă, se manifestă şi efectele antimicotice, antiiritative şi antioxidative ale extractului de mirt, dar şi acţiunea antiseboreică a taninurilor.
Probabil că în scurt timp vor apărea produse antiacneice şi antipsoriatice care să aibă la bază extracte din mirt.
Descriere botanică
Myrtus commmis L., cunoscut la noi ca mirt, este un arbore din familia Myrtaceae, înalt de până la 5 m, care participă la alcătuirea unor formaţiuni vegetale răspândite regiunile mediteraneene şi în Asia Mică, cunoscute sub denumirea de macchia.
În regiunile temperate, planta se cultivă în scop ornamental. Lujerii sunt tetramuchiaţi, iar frunzele sunt întregi, opuse, oval-lanceolate şi persistente, prezentând pe faţa inferioară glande care secretă ulei volatil. Florile albe sunt pe tipul 5, iar fructele sunt bace de culoare albastră.
Se recoltează frunzele de mirt, din care se obţine şi uleiul volatil.
Compoziţie chimică
Frunzele proaspete de mirt conţin 0,34-0,45% ulei volatil, prin uscare cantitatea crescând la 0.49-0,59%. Uleiul conţine α-pinen, limonen, dipenten, camfen, mirtenol, linalool, geraniol, nerol, 1,8-cineol şi aldehide. Pe lângă uleiul volatil, frunzele mai prezintă 14% taninuri, substanţe amare, rezine, acid galic, miricetol, miricitrină, acid elagic şi 3,6-digaloil- glucoză.
Fructele conţin şi ele ulei volatil, alături de acizii citric şi malic, rezine, glucide şi taninuri. Seminţele au un ulei fix constituit din gliceride ale acizilor oleic, linolic, miristic şi palmitic.
Există trei tipuri de ulei volatil de mirt care se utilizează în aromaterapie, întrucât cererea pe piaţa farmaceutică şi cosmetică este foarte mare. Cele trei sorturi comerciale provin de la aceeaşi specie, Myrtus communis L., dar de la chemovarietăţi diferite.
Aşa-numitul ulei de mirt din Anzi conţine aproximativ 70-75% monoterpene (dintre care α-pinenul poate ajunge până la 64%), oxizi nu mai mult de 10% (1,8-cineol) şi 7% monoterpenoli, printre care linalool şi mirtenol.
Acest ulei provine din Peru şi nu conţine esteri. Uleiul de mirt de Maroc provine de la chemovarietatea mirtenil-acetat, fiind preferat de mulţi terapeuţi datorită acţiunii sale blânde bazate pe conţinutul mare în esteri.
Conţinutul în monoterpene nu depăşeşte 45% (predominant α-pinen, limonen), în timp ce esterii ating până la 28% (predomină acetatul de mirtenil) şi oxizii (până la 27%, componentul majoritar fiind 1,8-cineolul).
Cel de-al treilea tip de ulei de mirt, cel turcesc, se obţine de la chemovarietatea cineol. Acest ulei de mirt care provine din Turcia are un parfum ce aminteşte de uleiul de eucalipt şi conţinutul cel mai ridicat în cineol (oxizi 40-50%, preponderent 1,8-cineol).
Provenienţă: Myrtus communis L.
Furnizează produsele: Myrti folium, Myrti aetheroleum