Utilizări tradiţionale
În Antichitate, măghiranul era planta dedicată Afroditei şi era macerată în vin, preparatul fiind considerat a avea proprietăţi afrodiziace. Începând cu secolul al XVI-lea, planta devine cunoscută în toată Europa şi utilizată ca aromatizant pentru prepararea fripturilor, a ciorbelor sau a mâncărurilor de cartofi, fasole sau linte. Alături de cimbru, rozmarin şi busuioc, intră în compoziţia unor condimente alimentare apreciate.
Majoranae herba şi uleiul său volatil se utilizau în tratamentul unor afecţiuni gastro-intestinale, biliare, dar şi ca expectorante în tuse, astm, precum şi în lipsa apetitului sau în caz de balonări, diaree, migrene sau vertij.
De asemenea, se utiliza un unguent cu ulei de măghiran pentru tratamentul răcelilor, când pielea toracelui se masa cu acest preparat sau se introducea în fosele nazale; acelaşi unguent se aplica local ca antinevralgic sau antireumatic.
Acţiune farmacologică şi întrebuiţări
Produs cu tradiţie medicinală îndelungată (aromatic, stomahic, carminativ, diuretic, diaforetic, sedativ blând, spasmolitic în durerile din sindromul premenstrual), uleiul volatil este folosit şi în cosmetică, fiind inclus în compoziţia unor ape de gură şi geluri pentru duş.
Aceste utilizări se bazează pe tradiţii medicale şi rapoarte constatatorii. O serie de acţiuni farmacologice au fost investigate şi caracterizate şi pentru Majoranae herba prin intermediul experimentelor in vitro şi in vivo şi sunt atribuite astăzi în principal uleiului volatil şi diferiţilor derivaţi fenolici, de cea mai mare importanţă fiind considerat acidul rozmarinic.
Acidului rozmarinic i se atribuie proprietăţi antiflogistice, antimicrobiene, antivirale, antiproteolitice şi astringente. Din cauza conţinutului în acid rozmarinic, măghiranul este şi un antioxidant bun. De altfel, acesta este şi motivul pentru care e folosit în industria cărnii, deoarece, pe lângă rolul de condiment, contribuie şi la buna conservare a preparatelor.
Importanţa clinică a testelor farmacologice in vitro nu este clarificată încă, deoarece în experimentările clinice s-au folosit doar preparate în care extractul sau uleiul de maghiran erau asociate cu alte componente, astfel încât eficienta propriu-zisă nu poate fi apreciată.
Extractele obţinute din produsul vegetal sau uleiul de maghiran intră si în compoziţia unor antireumatice sau creme de uz extern care se utilizează pentru fricţionarea zonei gât-torace în catarul căilor respiratorii superioare.
De asemenea, herba intră in compoziţia unor amestecuri de plante din care se prepară infuzii ce se adaugă în apa destinată băilor medicinale la reumatici şi persoane cu probleme articulare. Nici în acest caz nu există studii clinice privind eficienţa.
Pentru uleiul volatil de măghiran s-au demonstrat in vitro acţiuni fungicide, bactericide şi antivirale; în plus, s-au descris anumite acţiuni parasimpatomimetice, cum ar fi creşterea motilităţii şi a peristaltismului intestinal, mai ales în segmentul intestinului subţire.
Cea mai frecvent utilizată formă farmaceutică o reprezintă infuzia care se administrează de 3 ori pe zi şi se prepară din 2 g de produs vegetal; se consideră că aceasta are un conţinut de 10-20 mg de ulei volatil. În zona mediteraneeană se preferă administrarea unei infuzii preparate cu supă de carne pentru efectul carminativ.
Sfera de utilizare se reduce astăzi la folosirea drept condiment in preparate de mezelărie, carne, pizza, concentrate pentru supe sau sosuri, fapt care plasează măghiranul între dietetică şi fitoterapie, deoarece în prezenţa sa digestia alimentelor devine mai uşoară.
Descriere botanică
Origanum majorana L. (sin. Majorana hortensis Moench), măghiranul, face parte din familia Lamiaceae. Plantă aromatică perenă, cultivată la noi ca plată anuală, este originară din bazinul Mării Mediterane şi Asia Mică.
Înaltă de 30-50 cm, specia prezintă o tulpină erectă, ramificată iniţial, din cauza perilor care o acoperă, de culoare verde-cenuşie, devenind către sfârşitul perioadei de vegetaţie roşiatică. Frunzele opuse, peţiolate, lungi de aproximativ 3 cm sunt rotund-ovate, cu marginea întreagă, tomentoase.
Florile liliachii, roz până la albe, sunt grupate în inflorescenţe globulare dispuse la axila frunzelor superioare. Florile sunt acoperite parţial de bractei cenuşii, corola bilabiată fiind mică (2-3 mm).
Se utilizează partea aeriană înflorită, Majoranae herba, în stare proaspătă sau uscată, şi Majorane aetheroleum. Pentru obţinerea uleiului volatil se recomandă recoltarea doar a somităţilor florale, deoarece la distilarea cu vapori de apă a întregii părţi aeriene, cantitatea şi calitatea uleiului volatil scad prin diluarea cu fragmentele de tulpină şi frunze.
Astăzi, produsul vegetal provine numai din cultură, principalii furnizori fiind Egiptul, ţările Balcanice, sudul Franţei, Tunisia şi Ungaria.
Compoziţie chimică
Drogul conţine 1-3% ulei volatil care în stare genuină este constituit în principal din monoterpene cu schelet biciclic de tip sabinan. Componentele principale sunt: cis-sabinen hidrat (40-50%), cis-sabinen hidrat acetat (20-30%), trans-sabinen hidrat (2%) şi sabinen.
Extras prin distilare cu vapori de apă, uleiul volatil are o compoziţie modificată datorită transformărilor care au loc prin încălzire. Predomină în acest ulei terpinen-4-olul (15-40%), cis-sabinen hidratul (5-20%) şi γ-terpinenul (2-12%).
Uleiul volatil de măghiran este utilizat frecvent în aromaterapie, considerându-se că are proprietăţi calmant-sedative la persoanele care au suferit un stres psihic constant. Se utilizează extern în tratamentul distoniilor neurovegetative caracterizate prin simptome cardiace, circulatorii şi gastroinstestinale, precum şi în insomnii şi în stări anxioase.
În acest scop, uleiul volatil trebuie să fie constituit din 40-50% monoterpene (preponderent terpineni), 38-45% monoterpenoli (preponderent terpinen-4-ol), 5% esteri (mai ales acetat de geranil), monotepenaldehide (mai ales citral) maximum 5% şi maximum 3,5% sescviterpene.
Alte componente bioactive sunt flavonoidele diosmetină, vitexină, orientină, dinalină, timonină, cinarozidă, vicenină 2.
În drog se găsesc 2-3% depside ale acidului cafeic, 0,44% acid rozmarinic, precum şi până la 1,5% acid cafeic şi p-cumaric, pe lângă triterpene, steroli şi poliholozide.
În plus, produsul conţine fenoli şi fenolglucozide: 0,1-0,45% arbutozidă, metilar-butozidă, hidrochinonă şi hidrochinonmonometileter.
Siguranţă în administrare
Nu există la momentul actual cercetări în această direcţie, dar teoretic, datorită conţinutului în arbutozidă şi derivaţi de hidrochinonă, administrarea ar trebui să fie limitată în timp – datorită faptului că hidrochinonă este iritantă la administrare repetată pentru căile urinare şi totodată a demonstrat carcinogenitate în modele experimentale pe animale.
Nu se ştie însă ce relevanţă au aceste observaţii în cazul administrării la om, deoarece cantitatea de herba folosită drept condiment este mică.
Tot teoretic, utilizarea preparatelor cu hidrochinonă poate produce pigmentări ale pielii, dar în realitate nici unguentele şi nici cremele cu extracte sau ulei de măghiran nu au indus acest efect advers.
Provenienţă: Origanum majorana L. (sin. Majorana hortensis Moench)
Furnizează produsele: Majoranae herba, Majoranae aetheroleum