Utilizări tradiţionale
Se pare că leuşteanul a fost iniţial utilizat pentru frunzele sale în gastronomie şi abia mai apoi a pătruns în medicina tradiţională europeană, când organul utilizat nu mai era frunza, ci rădăcina, deoarece aceasta era mai activă.
Potrivit lui Columella, leuşteanul era cultivat încă de pe vremea romanilor, Dioscoride şi Plinius referindu-se deja în secolul I î.Hr. la acesta, descriindu-l sub denumirea Ligusticum. Călugării benedictini au adus planta din Italia în Elveţia, ducând-o apoi în Germania.
Pe vremea lui Carol cel Mare se cultiva în grădinile mănăstirilor, iar din grădinile mănăstireşti leuşteanul a trecut în cele ale laicilor. Paracelsus aprecia că frunzele şi tulpinile sunt cele mai active.
În secolul al XVI-lea se obţinea sucul de presare, care apoi se lăsa până când fracţiunea lipofilă se separa; aceasta era folosită sub denumirea de ulei de leuştean.
Rădăcinile de leuştean erau folosite pentru obţinerea unor infuzii sau decocturi cu care se tratau afecţiunile renale, dar şi tulburările digestive. Datorită calităţilor diuretice, ceaiul se recomanda în tratamentul hidropiziei. De asemenea, se indica în balonări, flatulenţă, catar bronşic şi sângerări menstruale.
La noi în ţară, frunzele se puneau în legături contra durerilor de cap şi se frecau cu ele zonele de urticarie. Ceaiul din frunze se lua împotriva guturaiului cu tuse şi a tusei convulsive, în timp ce rădăcina pisată şi opărită se punea sub formă de prişniţe la junghiuri, fiind cunoscută ca „muştarul ţăranului”.
Ceaiul din seminţe se lua contra durerilor de stomac şi în indigestii. Infuzia din rădăcini se folosea în tratamentul febrei tifoide.
În Prahova se fierbea rădăcina de leuştean în oţet din vin, în fiertură muindu-se apoi un cearşaf cu care se învelea pacientul (împachetări). În alte părţi, oţetul de vin fiert cu usturoi şi rădăcină de leuştean se turna pe o cărămidă fierbinte şi se toceau inhalaţii.
În nordul Moldovei, ţăranii uscau frunzele, le pulverizau şi le macerau în borş de târaţe de porumb, păstrând apoi extractul pentru a spăla vitele dacă se întâmpla să fie muşcate de şarpe.
De asemenea, frunzele au fost şi încă sunt mult utilizate în gastronomie.
Acţiuni farmacologice şi întrebuinţări
Indicaţia cea mai frecventă pentru acest produs vegetal este în reducerea edemelor membrelor inferioare, prin acţiunea diuretică dezvoltată de rădăcina de leuştean. Efectul diuretic se datorează conţinutului de ulei volatil.
O serie de studii realizate pe animale de experienţă (pisici, şoareci) au demonstrat că, la administrarea de extracte de rădăcină de leuştean, cantitatea de urină eliminată nu creşte semnificativ, dar creşte cantitatea de azot total şi cantitatea de ioni de clor excretată.
Pentru butilidenftalidă şi ligustilidă a fost demonstrată, prin studii farmacologice, existenţa unei acţiuni spasmolitice, în timp ce butilftalida şi senkiunolida dezvoltă efecte sedative.
Mod de utilizare
Utilizarea rădăcinii de leuştean drept stomahic şi carminativ în medicina tradiţională se datorează conţinutului în ftalide care cresc secreţia gastrică şi salivară. Tocmai de aceea, dar şi pentru gustul amar, produsul se utilizează la prepararea unor extracte aromate şi a băuturilor de tip bitter şi lichior.
Ceaiul din rădăcină de leuştean se realizează pornind de la 1,5-3 g de produs vegetal mărunţii, peste care se aduc 150 mL apă fierbinte. Se acoperă vasul şi se lasă în contact 10-15 minute, după care se strecoară.
Pentru acţiunea diuretica se beau 2-3 ceaiuri pe zi; pentru efectul stomahte se bea un ceai cu jumătate de oră înaintea mesei.
Descriere botanică
Specie perenă, Levisticum officinale Koch. (sin. Levisticum levisticum L.) din familia Apiaceae, denumită la noi leuştean, este frecvent cultivată. Plantă robustă, de 1,5-2 m înălţime, prezintă frunze mari, 1-3 penat-sectate şi cu marginea serată, cele inferioare lung peţiolate, cele superioare aproape sesile. Florile, care apar în anul doi de vegetaţie, sunt grupate în umbele compuse şi sunt de gălbui.
Organul subteran este reprezentat de un rizom gros care se prelungeşte cu o rădăcină pivotantă, prevăzută la rândul ei cu ramificaţii.
În scop medicinal se utilizează Levistici radix, constituit din rădăcinile uscate şi mărunţite. Culoarea este galbenă-brună-cenuşie, gustul iniţial dulceag aromat, apoi amar, iar mirosul este caracteristic aromat.
Răspândit iniţial în Asia, Orient şi sudul Europei, astăzi leuşteanul este frecvent cultivat atât în Europa, cât şi în America de Nord, unde a fost naturalizat.
Compoziţie chimică
Produsul vegetal conţine în medie 0,6-1 % ulei volatil (deşi au fost menţionate, dependent de condiţiile pedoclimatice din zona de provenienţă, şi probe al căror conţinut în ulei volatil ajunge până la 1,7%).
Aproximativ 70% dintre componentele uleiului volatil sunt reprezentate de alchilftalide, care conferă mirosul specific acestui produs vegetal. Dintre acestea amintim: 3-butilftalida (32%), cis- şi trans-butilidenftalida (ligusticum lactona), cis- şi trans-ligustilida (24%), 3-butil-4,5-dihidroftalida (senkiunolida = sedanolida), alături de o serie de dimeri (angeolide) Diels-Alder derivaţi ai (Z)- şi (E)-ligustilida.
Fracţiunea volatilă mai conţine α– şi β-pinen, α– şi β-felandren, α– şi γ-terpinen, camfen, mircen, pentaciclo-hexadienă etc.
Din rădăcinile de leuştean s-au mai izolat: cumarine (cumarina, bergaptenul, umbeliferona, psoralenul), acizii cafeic, ferulic, angelic, izovalerianic, acid benzoic şi alţi acizi volatili, β-sitosterol glucozidă. Din rădăcinile proaspete s-a mai izolat falca-rindiolul, o poliacetilenă prezentă în proporţie de 0,06%.
Siguranţă în administrare
Trebuie menţionat că prezenţa fiiranocumarinelor în produsul vegetal poate reprezenta un factor de risc pentru dezvoltarea unor fotodermatoze; utilizarea produsului vegetal mai ales sub forma extractelor apoase (ceaiuri), în care solubilitatea furanocumarinelor este minimă, reduce mult riscul de apariţie a unei astfel de reacţii.
Fotodermatoze pot dezvolta vara persoanele care, fiind transpirate, lucrează în straturile de leuştean, frunzele venind în contact cu pielea umedă, când furanocumarinele se solubilizează în lipidele dermice.
Totodată, este contraindicată administrarea sa în afecţiunile renale inflamatorii, din cauza efectului iritant local pe care uleiul volatil îl dezvoltă.
Alte utilizări
Frunzele de leuştean se folosesc, mai ales în stare proaspătă, în gastronomie.
Provenienţă: Levisticum officinale Koch.
Furnizează produsul: Levistici radix