Lemn dulce – Glycyrrhiza glabra

Utilizări tradiţionale

Primele semnalări scrise referitoare la utilizarea rădăcinilor de lemn dulce în terapeutică provin din Asiria, unde produsul se utiliza cu mii de ani în urmă. Nu doar asirienii apreciau drogul, ci şi vechii egipteni, chinezii şi populaţiile hindu.

În medicina tradiţională chineză, acest produs vegetal este extrem de frecvent utilizat. Se consideră chiar că ar fi al doilea produs vegetal, ca frecvenţă a utilizării, după ginseng, fiind indicat în afecţiuni ale splinei, ficatului şi rinichilor.

Utilizarea în scop terapeutic a rădăcinilor de lemn dulce se pare că a fost preluată de greci de la sciţi, care le recomandau în tratamentul astmului, al tusei uscate şi al afec­ţiunilor pectorale.

După dispariţia Imperiului Roman, multe dintre cunoştinţele medicale probabil că ar fi fost pierdute pentru umanitate dacă arabii nu le-ar fi preluat şi folosit în jurul anului 1000 d.Hr.

Avicenna a compus chiar un canon în care aminteşte de calităţile terapeutice ale rădăcinii de lemn dulce, eficientă în tratarea rănilor, ulcerelor, bolilor respiratorii, gastrointestinale, renale şi ale vezicii urinare. Sunt exact domeniile de utilizare care s-au păstrat până astăzi pentru acest produs.

Rădăcina de lemn dulce nu se utiliza doar sub forma decoctului, bolnavii de ulcer purtând cu ei cutiuţe cu bucăţele de rădăcină uscată pe care le mestecau. Aşa se ştie, spre exemplu, că Napoleon, care suferea de un ulcer cu crize frecvente, purta o astfel de cutiuţă la el şi mesteca fragmente de lemn dulce pentru a-şi domoli durerile.

Efectul corticoid al acestui obicei dăunător prin frecvenţa administrării este reflectat în dezvoltarea unui sindrom tip Cushing, evident mai ales în tablourile care îl reprezintă.

Acţiuni farmacologice şi întrebuinţări

Se apreciază că administrarea de preparate de licviriţia ca antitusive este la fel de eficientă ca şi administrarea de codeină, siguranţa pacientului fiind însă totală, deoarece nu există riscul unui abuz, iar durata tratamentului este limitată.

De asemenea, prezenţa în produsul vegetal a unei mari cantităţi de ntucilag face ca extractul apos, respectiv picăturile antitusive preparate din acesta să calmeze iritaţiile mucoaselor căilor respiratorii; totodată este un bun expectorant, deoarece determină o creştere a secreţiilor bronşice. Toate aceste aspecte farmacologice justifică eficienţa tratamentelor cu preparate din licviriţia în congestii pulmonare, laringiale şi în bronşite.

Pornind de la acţiunea spasmolitică şi antiinflamatoare dezvoltată de preparatele din licviriţia, între 1945 şi 1949 trei medici olandezi au introdus preparatul Rotter®in tra­tamentul ulcerului gastric.

Glicirizină din preparatele din rădăcină de lemn dulce acţionează (prin similitudinea de structură chimică cu corticosteroizii) ca antiinflamator local; de asemenea, stimulează local sinteza endogenă de prostaglandine şi, ca urmare, creşte secreţia de mucus şi vâscozitatea acestuia. Totodată, glicirizină reduce activitatea enzimatică a pepsinei deja secretate.

Acţiunii antiinflamatoare şi gastroprotectoare dezvoltate de glicirizină din extractele de Liquiritia i se adaugă efectul spasmolitic de foarte bună calitate a izolicviritigenolului, acesta din urmă având o acţiune spasmolitică comparabilă cu a papaverinei.

În produsul vegetal se găseşte compusul flavonic licviritină (4′-O-glucozida 7,4′-dihi- droxiflavanonei), inactivă farmacologic şi din care, în timpul uscării şi mai apoi al extracţiei materiei prime, se formează, prin hidroliză, licviritigenol, care, prin izomerizare, dă naştere calconei corespunzătoare, izolicviritigenolul.

Înseamnă deci că acţiunea spasmolitică a extractelor din lemn dulce este cu atât mai puternică cu cât hidroliză licviritinei şi izonierizarea licviritigenolului la izolicviritigenol a fost mai completă.

Pentru Licocalcolnele A, B, C şi D, precum şi pentru izolicviritigenină s-au evidenţiat proprietăţi de captare a radicalilor liberi de oxigen şi un efect de inhibare a producţiei de ioni superoxid.

Pentru glabridină şi alte izoflavone din licviriţia, s-a pus în evidenţă un efect anti-aterogen.

Glicirizina ca substanţă pură nu se foloseşte ca atare în tratamentul ulcerului, fiind administrată numai sub formă de extracte de Liquiritia, unde se află alături de derivaţii flavonici şi de alte componente farmacologic active sau nu, făcând parte dintr-un fito- complex mult mai bine tolerat de organism.

Astăzi, în terapia antiulceroasă se utilizează sarea disodică a hemisuccinatului de enoxolonă (enoxolona = acid gliciretinic) sub denumirea comercială de Carbenoxolone®. Beneficiul terapeutic este atribuit stimulării secreţiei de mucus bogat în glicoproteine protectoare, dar şi prelungirii duratei de viaţă a celulelor epiteliului mucoasei gastro-duodenale.

După cum au dovedit unele cercetări recente, acidul gliciretinic are o acţiune de eradicare a tulpinilor de Helicobacter pylori, care este în strânsă corelaţie cu doza administrată. Important este faptul că substanţa este activă şi faţă de tulpini de helicobacter rezistente la tratamentul cu claritromicină şi/sau metronidazol.

Dezavantajul principal al acestui tratament constă în efectele de tip mineralocorticoid ce apar la administrare îndelungată.

Cercetări recente au stabilit faptul că formele reduse ale acidului gliciretic manifestă, pe lângă activitatea antiulceroasă, o acţiune antialergică marcată, dar lipsită de efectele secundare nedorite de tip cortizonic.

Pentru glicirizină a mai fost evidenţiată şi o acţiune antibacteriană de bună calitate, ca şi o acţiune antihepatotoxică.

Încă din anii ’50 ai secolului XX, în gastroenterologia clinică din Japonia s-a introdus glicirizina, sub formă de soluţie perfuzabilă, în tratamentul afecţiunilor hepatice cronice inflamatorii, iar începând din deceniul al nouălea, această utilizare s-a extins şi asupra hepatitelor cronice agresive şi a cirozelor hepatice.

Administrarea a 120 mg/zi de glicirizină, sub formă de perfuzie, are un efect anti-inflamator evident, slab corticoid, hepatoprotector.

Acţiunea hepatoprotectoare se explică prin realizarea:

  • unui efect citoprotector, prin ecranarea lipidelor membranare faţă de RLO;
  • unei stimulări a secreţiei de interferon;
  • unei normalizări a valorilor transaminazelor serice;
  • unei reduceri a inflamaţiei hepatice;
  • unei reduceri a viremiei.

Activitate antiinflamatoare au demonstrat şi o serie de derivaţi flavonici (licviritigenolul, licviritină, cvercetolul şi rutozidat izolaţi din rădăcinile de Glycyrrhiza glabra şi Glycyrrhiza uralensis. Compuşii flavonici existenţi în rădăcinile de lemn dulce prezintă şi acţiune diuretică şi spasmolitică de tip papaverină, în timp ce compuşii sterolici manifestă acţiune estrogenă.

Pentru licviriţie mai este descrisă şi o activitate anorexică, putându-se utiliza, conco­mitent cu un regim alimentar corespunzător, şi în tratamentul obezităţii.

În dermatologie, acidul gliciretic se utilizează sub formă de loţiuni, unguente sau pulberi, în tratamentul unor afecţiuni cutanate ca: dermatite acute şi cronice, neurodermite, psoriazis, eczeme.

Datorită gustului său extrem de dulce, rădăcina ca atare sau diversele tipuri de extracte realizate au fost utilizate ca edulcoranţi din cele mai vechi timpuri.

Se consideră că alimentele îndulcite cu licviriţia pot fi consumate şi de diabetici.

Mod de utilizare

Pentru prepararea unui decoct se utilizează 1-1,5 g produs vegetal fin pulverizat care se aduce peste 150 mL apă fierbinte sau se poate pune pulberea direct în apa rece, care apoi se aduce la fierbere pentru scurt timp (10-15 minute), extractul obţinut strecurându-se. Nu se administrează timp îndelungat din cauza efectelor adverse care pot să apară.

Preparatele cele mai căutate de Liquiritia în momentul de faţă sunt cele cu conţinui redus şi standardizat în glicirizină. Se administrează preparate de Liquiritia în ulcer gastric şi duodenal, fără a depăşi însă echivalentul a 3,5 g glicirizină pe săptămână, deoarece, în caz contrar, apar efecte adverse de tip aldosteron (dereglarea economiei electroliţilor, hipertonie, edeme, creştere în greutate).

În cadrul unui studiu-pilot efectuat în ultimul deceniu s-a stabilit că doza zilnică de glicirizină care poate fi administrată fără apariţia efectului de pseudohiperaldosteronism este de 2 mg/kg.

Un extract deglicirizinat este încorporat în tabletele masticabile Caved-S® (gastro- spasmolitic), iar acidul glicirizinic şi derivatul său modificat semisintetic sunt incluse în Carbenoxolone® şi Biogastrone®, toate indicate în tratamentul gastritelor şi al ulcerului gastric.

Utilizarea glicirizinei ca substanţă pură a fost admisă în anul 2000 pe piaţa farmaceutică din Comunitatea Europeană în tratamentul hepatitelor cronice agresive posthepatită B şi C şi al cirozelor hepatice, când se prescrie în doze de 120 mg/zi, administrată sub formă de perfuzie.

Pe lângă efectul hepatoprotector-hepatoregenerator şi antiinflamator, glicirizină are capacitatea de a reduce titrul viral Ia bolnavii care au suferit de hepatită B şi C.

De curând, a devenit interesantă o altă specie de Glycyrrhiza existentă în spaţiul asiatic, şi anume Glycyrrhiza foetida. Din rădăcinile acestei specii s-au izolat aşa-numitele amo-frutine, care au o acţiune hipoglicemiantă, pe de o parte, din cauza sensibilizării recep­torilor pentru insulina endogenă, iar pe de altă parte, pentru că sunt agonişti ai PPAR7. Sunt bine tolerate şi au totodată o acţiune antiinflamatoare.

Extractele de rădăcină de lemn dulce intră în compoziţia unor creme admise în terapie în tratamentul neurodermitei, iar în Asia, dermopreparatele care conţin fitocomplexus sunt folosite pentru deschiderea tenului, dar şi în tratamentul celulitei.

De altfel, într-un studiu publicat în 2006, un grup de cercetători europeni au putut demonstra că acidul gliciretinic aplicat extern interacţionează cu 11-hidroxi-steroid dehidrogenaza, modificând ţesutul adipos din cauza inhibării biosintezei cortizolului care reprezintă un factor impor­tant în adipogeneză.

Descriere botanică

Glycyrrhiza glabra L., din familia Fabaceae, denumită popular lemn dulce, iarbă dulce sau rădăcină dulce, este ierboasă, vivace, cu rizomul şi rădăcinile foarte bine dezvoltate, din care se desprind stoloni lungi, subterani. Tulpina este viguroasă, înaltă de până la 1,5 m, de obicei puţin ramificată.

Frunzele lungi de 10-20 cm sunt alterne, imparipenat compuse, cu 11-15 foliole eliptice, de culoare verde-intens, lipicioase mai ales pe faţa inferioară datorită numeroşilor peri glandulari. Florile au culoare violetă şi sunt dispuse în raceme axilare. Fructul este o păstaie indehiscentă, dreaptă, turtită, coriacee, de culoare brună, prevăzută cu 3-5 seminţe reniforme.

Produsul vegetal utilizat în terapeutică este rădăcina de lemn dulce, Liquiritiae radix. Mirosul produsului vegetal este slab caracteristic, iar gustul, la început dulce, devine apoi puţin amar şi iute.

Sunt două sorturi comerciale ale produsului care ajung la prelucrare, şi anume: rădăcinile decorticate şi cele nedecorticate, cunoscute drept Liqiiiritiae radix nou inundata (cruda, naturalae, non decorticata) şi, respectiv, Liquiritiae radix mundata.

Se găseşte în locurile ierboase şi este frecvent cultivată. La noi în ţară prezintă un areal de răspândire mai larg, fiind întâlnită în Europa de Sud, Asia de Sud-Vest şi Africa de Nord.

Compoziţie chimică

Cel mai important grup de principii active prezent în rădăcinile de Glycyrrhiza glabra L. este reprezentat de saponinele triterpenice. Principala componentă din acest grup este glicirizina, o saponină triterpenică glicozidată, care a fost izolată încă de la începutul secolului trecut.

Glicirizina pune în libertate, prin hidroliză, agliconul, numit acid gliciretinic sau gliciretic (acid-β-hidroxi-11-oxo-12-oleanen-carboxilic) şi două molecule de acid glucuronic. Grupările carboxil libere ale acidului glucuronic sunt saturate cu ioni de potasiu şi calciu. Astfel, glicirizina este bisglucuronozida acidului gliciretinic sub formă de sare de potasiu şi calciu.

O caracteristică a acidului gliciretinic este prezenţa grupării cetonice din poziţia 11, ia fel ca în cazul hormonilor corticosteroizi, această similitudine structurală având importante implicaţii farmacologice.

În Liquiritiae radix au fost identificaţi, până în prezent, aproximativ 22 de compuşi cu structură triterpenică, dintre care 18 posedă funcţie acidă.

Conţinutul în glicirizină, consemnat de diferiţi autori, variază în limite foarte largi datorită condiţiilor pedoclimatice, dar şi a metodelor de dozare utilizate. S-au consemnat valori cuprinse între 2,3 şi 12% glicirizină şi chiar mai mari.

Au fost puse în evidenţă şi o serie de alte combinaţii cu structură lactonică denumite glabrolide (glabrolida, dezoxiglabrolida, izoglabrolida şi 21-β-hidroxi-izoglabrolida).

O a doua grupă de compuşi farmacologic importanţi o reprezintă flavonoidele. Ele sunt responsabile de culoarea galbenă a rădăcinilor şi sunt prezente în cantitate variabilă (0,65-2%).

Au fost izolate şi caracterizate un număr mare de componente (peste 30) care se înca­drează structural în grupa flavanonelor, a calconelor sau a izoflavonelor. Prima flavonoidă izolată a fost licviritina (licviritinol), care este totodată şi flavonoida majoră din punct de vedere cantitativ.

Din punctul de vedere al contribuţiei la acţiunea farmacologică, importante sunt calconele izolicviritigenolul şi izolicviritozida. În materialul vegetal proaspăt se găsesc glicozidele flavonice corespunzătoare, care, în timpul prelucrării (fermentării), hidrolizează eliberând agliconii corespunzători, licviritigenol şi izolicviritigenol, responsabili, în parte, de acţiunea spasmolitică a extractelor. De asemenea, au fost identificate flavanone prenilate (glabrol) şi piranoflavone (hispaglabrina A).

În rădăcinile de lemn dulce au mai fost puse în evidenţă o serie de componente din grupa cumarinelor (umbeliferonă, herniarină, liqcumarină) şi a prenil-cumarinelor.

De asemenea, a fost izolată şi caracterizată o fracţiune macromoleculară poliholozidică alcătuită din 3 componente. S-a stabilit că există o componentă poliholozidică principală, denumită glicirizan (GA), acompaniată de alte două fracţiuni acide cunoscute sub numele de GP I şi GP II.

Siguranţă în administrare

Consumul abuziv de licviriţie sau produse bazate pe extracte de lemn dulce poate conduce la apariţia de edeme, hipokaliemie, hipertensiune, contracţii musculare anormale, simptome cardiace.

De asemenea, pot să apară simptome de hiperaldosteronism induse de activitatea de tip mineralocorticoid a acidului gliciretic. Aceste simptome sunt: retenţie de sodiu, de cloruri şi apă, excreţie crescută de potasiu şi diureză scăzută.

Numărul pacienţilor care au prezentat astfel de simptome a fost redus, la întreruperea tratamentului acestea dispărând.

Efectele adverse cele mai importante semnalate au fost: absorbţia apei, a clorurilor, a sodiului la nivelul tuburilor renali distali (ceea ce în timp poate determina apariţia de edeme), scăderea hemoglobinei, a proteinelor din ser, creşterea pulsului şi a ratei de eliminare a potasiului. Nu se administrează preparate din Liquiritia mai mult de 6 săp­tămâni.

Şi în cazul tratamentului perfuzabil cu glicirizină în doze mari s-a semnalat în unele situaţii apariţia unor efecte adverse : deoarece administrarea se face timp de 2-3 luni, în unele situaţii s-a semnalat apariţia unor efecte adverse de tip pseudohipoaldosteronic, cum ar fi hipertensiunea, migrena sau edemele.

Într-un experiment clinic realizat în Europa pe un lot de 160 de pacienţi suferind de afecţiuni hepatice inflamatorii cronice s-a putut constata că la 90% dintre cei incluşi în studiu răspunsul a fost pozitiv, mergând de la vindecare completă până la o îmbunătăţire remarcabilă a stării generale a pacientului.

Astăzi se preconizează, în Germania, precum şi în Japonia, asocierea glicirizinei cu interferon în tratamentul cirozei hepatice şi a hepatitelor cronice de geneză virală, respectiv induse iatrogen sau ca urmare a unui abuz de alcool.

Contraindicaţii: nu se administrează hipertensivilor sau persoanelor cu anamneză familială pozitivă, deoarece poate declanşa o criză de hipertonie; de asemenea, nu se administrează persoanelor cu edeme, femeilor gravide şi nici diabeticilor.

Alte utilizări

Glicirizină este extrem de dulce, de aproximativ 50-60 de ori mai dulce ca zaharoza; astăzi se utilizează glicirizatul de amoniu, cu mare putere de îndulcire.

În industria farmaceutică se foloseşte drept corector de gust, iar în industria alimentară, mai ales la prepararea îngheţatei şi a bomboanelor. Se utilizează, de asemenea, la prepararea băuturilor cu şi fără alcool (lichioruri, băuturi răcoritoare) şi se adaugă în berea neagră.

Provenienţă: Glycyrrhiza glabra L.

Furnizează produsele: Liquiritiae radix, glicirizină