Utilizări tradiţionale
De lăcrămioare şi de numele acestora sunt legate multe legende, ele reprezentând un simbol al Fecioarei Maria, după unii autori însăşi denumirea însemnând lacrimile Măriei. La noi în ţară există mai multe legende care explică naşterea lăcrămioarelor, una dintre ele povestind despre o fiică de împărat care s-a dus în pădure să culeagă lăcrămioare, ajutată fiind de un ciobănel cu un fluier fermecat.
La sfârşit, fata nu a luat doar florile, ci şi fluierul cu ea, iar ciobanul de supărare a plecat în lume şi unde i-au picat lacrimile acolo au crescut flori noi. Legenda mărgăritărelului se leagă de un voinic muntean, pe nume Mărgărit, care, mergând la vânătoare cu arcul, ar fi văzut pe o ramură o pasăre măiastră pe care a săgetat-o în picior. Ea i-a spus că e ursita lui care l-a căutat prin toată lumea şi tocmai când l-a întâlnit a lovit-o fără milă.
Pasărea rănită i-a aruncat un inel şi s-a făcut nevăzută, iar Mărgărit a pornit în căutarea ei. Pe drum s-a luptat cu un zmeu pe care l-a răpus, dar când şi-a găsit ursita aceasta se înecase într-un lac. Mărgărit a plâns la căpătâiul ei, iar din lacrimile închegate pe pieptul lui nu răsărit mărgăritărele.
în Evul Mediu târziu, florile şi frunzele de lăcrămioare se utilizau în scop neurotonic, extractele şi tincturile fiind folosite în tratamentul vertijului, al epilepsiei, melancoliei şi insomniilor. La noi în ţară tulpinile florifere şi frunzele se foloseau sub formă de ceai în scăldăturile copiilor slabi, anemici sau sub forma spălăturilor la femeile care sufereau de leucoree.
Din ele se prepara şi o apă de obraz, crezandu-se că cine se spală cu ea va avea pielea albă ca laptele. Rouă strânsă din flori se întrebuinţa sub forma picăturilor de ochi contra conjunctivitei, iar florile plămădite în oţet reprezentau un remediu contra durerilor de cap dacă se inhalau vaporii. În zona Târgu Ocna, ceaiul de frunze se lua pentru boli de inimă, în hidropizie, apoplexie şi epilepsie.
Se ştie că, la începutul secolului al XIX-lea, Johann Wolfgang von Goethe, suferind de insomnii, bea în fiecare seară înainte de culcare un ceai preparat dintr-un amestec de trei produse vegetale: frunze de Ginkgo biloba (activator al circulaţiei periferice şi nootrop), Convallariae herba şi Adonidis herba (ambele uşor cardiotonice şi diuretice).
În secolul al XlX-lea preparatele şi-au mai pierdut din importanţa terapeutică, frunzele uscate intrând mai ales în compoziţia unor prafuri de strănutat. În anul 1880, medicul rus Trotski recomandă Convallariae herba ca diuretic în tratamentul afecţiunilor cardiace. Dovedindu-se eficient, medicii parizieni au preluat observaţiile Iui Trotski, explicând mecanismul de acţiune ca fiind unul de reglare şi întărire a contracţiilor cardiace şi a diurezei.
Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, produsul vegetal este preluat şi ca remediu homeopatic.
Acţiuni farmacologice şi întrebuinţări
Produsul vegetal face parte din grupul celor care conţin digitaloide şi are proprietăţi cardiotonice şi coronarodilatatoare.
Mecanismul de acţiune al glicozidelor cardiotonice din Convallaria se bazează pe acelaşi principiu cu al tuturor digitaloidelor cunoscute.
Din 1990 se ştie că în organismul uman se formează glicozide cardiotonice endogene, sediul biosintezei acestora aflându-se în cortexul suprarenal şi în hipotalamus. Funcţia glicozidelor cardiotonice endogene nu este clarificată în totalitate, dar se pare că ele acţionează, printre altele, ca substanţe reglatoare a ATP-azei Na+/K+ pentru păstrarea homeostaziei ionilor de Na+ şi a tensiunii.
Digitaloidele exogene de tipul glicozidelor cardiotonice din Convallaria acţionează în mod asemănător, rezultatul fiind:
- creşterea capacităţii de contracţie a cordului (acţiune inotrop pozitivă), când cantitatea de sânge restant în ventricule scade, mărindu-se umplerea diastolică;
- scăderea frecvenţei cardiace (acţiune cronotrop negativă), ceea ce are ca urmare reducerea presiunii venoase.
Prin înlăturarea stazei venoase se ajunge la o creştere a diurezei.
Se administrează în pauzele digitalice, precum şi în tulburări nervoase cardiace, scleroză coronariană, insuficienţă aortică şi mitrală, infarct miocardic (vezi şi Adonidis herba).
La administrare orală, heterozidele cardiotonice din Convallariae herba se absorb în proporţie de 10%. Au o capacitate redusă de fixare pe proteinele plasmatice (16-23%) şi, ca urmare, se elimină rapid din organism pe cale renală şi biliară. Rata zilnică de eliminare este de 40-50%, iar durata de acţiune este de numai 16-20 ore.
Convalatoxozida (convalatoxina) este foarte activă şi nu cumulează pe fibra miocardului, dar se absoarbe în proporţie redusă la nivel intestinal.
Mod de utilizare
Pentru Convallariae herba pulvis normatus, Farmacopeea europeană (2002) prevede un conţinut de 0,2-0,3% glicozide cardiotonice totale, din care convalatoxina trebuie să reprezinte 40-45%; activitatea biologică trebuie să fie de 0,2% exprimată în convalatoxină şi să aibă un echivalent de activitate de 1,50-2,67 mg convalatoxină/g pulbere normată.
Convallariae herba pulvis normatus se indică în insuficienţa cardiacă – stadiile I şi II (după NYHA), cordul vârstnicilor şi cord pulmonal.
Extractele obţinute din rădăcini şi rizomi sunt mai puţin active decât extractele din părţile aeriene. Cu toate acestea, în Statele Unite ale Americii, în terapeutică se folosesc rizomii şi rădăcinile speciei Convallaria majalis L.
Produsul vegetal se administrează sub formă de extract (suc de presare obţinut din produsul vegetal proaspăt, tinctură).
La administrare orală, dozele pentru o dată/24 ore sunt:
- pentru pulberea normată : 0,2 g/0,6 g;
- pentru tinctură (1 : 10): 2,0g/6,0g;
- pentru tinctură (1 : 5): 1,0 g/3,0 g;
- pentru extract fluid (1 : 1): 0,2 g/0,6 g;
- pentru extract uscat (4 : 1): 0,05 g/0,15 g.
Dozele indicate ating echivalentul de activitate pentru 1,2 mg convalatoxozidă. Având în vedere faptul că rata de absorbţie intestinală a heterozidelor cardiotonice din Convallariae herba este de numai 10% din cantitatea administrată, este evident faptul că, la administrarea orală a dozelor mai sus menţionate, nu se poate atinge un nivel seric convenabil de cardioglicozide.
Extracte din Convallariae herba intră în componenţa unor monopreparate standardizate (Convacard®) sau a unor preparate de asociere (Miroton®, Corloges®, Lacoerdin N®).
Astăzi, extractele de Convallaria se folosesc în homeopatic (D2, D3), având un spectru terapeutic restrâns.
De asemenea, Convallariae herba reprezintă materia primă pentru extracţia convalatoxozidei. Pentru convalatoxozida pură, doza de întreţinere este de 0,2-0,3 mg i.v., ceea ce corespunde la 2-3 mg/zi p.o.; doza de atac este de 0,4-0,6 mg i.v.
Descriere botanică
Convallaria majalis L., din familia Liliaceae, cunoscută sub denumirea populară de lăcrămioare sau mărgăritărel, este o plantă erbacee, perenă, de talie mică. Prezintă 2-3 frunze oval-lanceolate, acuminate, cu marginea întreagă şi nervaţia paralelă.
Frunzele sunt mai înalte decât tulpina floriferă. Tulpina floriferă este triedrică şi se termină cu un racem unilateral constituit din 3-8 flori de culoare albă, cupuliforme, care, în stare proaspătă, au un miros plăcut, caracteristic.
Florile prezintă un perigon petaloid format din şase piese, şase stamine şi un ovar trilocular, superior. Tulpina floriferă este înaltă de 10-20 cm; frunzele au o lungime cuprinsă între 12 şi 15 cm şi o lăţime de 4-6 cm. Planta înfloreşte o dată la patru ani.
Produsul medicinal este constituit din Convallariae herba, înţelegând prin aceasta frunzele şi florile uscate, primele căpătând ca urmare a acestei prelucrări o culoare verde-brună, în timp ce florile devin albe-gălbui. Produsul vegetal, lipsit de miros, are un gust puternic amar.
Frunzele de lăcrămioare pot fi uşor confundate cu frunzele speciilor de Polygonatum (P. officinale AII., P. multiflorum L. AII., P. latifolium [Jacq.] Desf. din familia Liliaceae, denumite popular pecetea lui Solomon sau coada cocoşului).
Specia, răspândită în Europa, America de Nord şi vestul Asiei, se cultivă mult în scop ornamental.
Compoziţie chimică
Convallariae herba conţine 0,1-0,5% heterozide cardiotonice, saponozide sterolice şi flavonozide.
Din produsul vegetal s-au izolat peste 40 de heterozide cardiotonice care derivă de la zece agliconi, mai importante pentru acţiunea terapeutică fiind glicozidele strofantigenolului, strofantidolului şi bipindogenolului.
40-45% din totalul heterozidelor cardiotonice este reprezentat de aşa-numita convalatoxozidă, constituită în principal din glicozidele convalozidă, convalatoxolozidă şi lokundiozidă, derivate de la trei agliconi, şi anume: strofantigenol, strofantidol şi bipindogenol.
Studii privind localizarea intracelulară a heterozidelor cardiotonice în frunzele de Convallaria majalis, L. au evidenţiat faptul că acestea sunt stocate mai ales în vacuole; citoplasma conţine cantităţi mici de heterozide cardiotonice.
Convalozida se găseşte în cantităţi mari în seminţe.
Produsul vegetal mai conţine saponozide sterolice (convalarozida) şi flavonozide (glicozide ale cvercetolului şi izoramnetolului). Din rădăcini s-a izolat convalamarozida – saponozidă cu structură de tip furostanol.
Siguranţă în administrare
Preparatele din Convallariae herba prezintă aceleaşi contraindicaţii şi interacţiuni medicamentoase ca preparatele din Adonidis herba.
Provenienţă: Convallaria majalis L.
Furnizează produsele: Convallariae herba, Convallariae herba pulvis normatus extracte standardizate