Utilizări tradiţionale
Feniculul este cunoscut din Antichitate, nu numai ca plantă medicinală şi magică, dar şi drept condiment, în toată Europa, Orientul Apropiat, India, China, Japonia, în America de Nord şi de Sud.
Numele speciei derivă de la cuvântul latinesc foeniculum, diminutivul pentru foenum, care înseamnă „fân . Această etimologie este legată de faptul că frunzele de fenicul, prin veştejire şi uscare, capătă aspectul de fân. În limba greacă, feniculul se numeşte marathon, deoarece creşte spontan în vecinătatea localităţii Marathon, la 40 km de Atena.
Hippocrate l-a descris şi indicat pentru tratamentul colicilor sugarilor cu trei secole î.Hr. Patru sute de ani mai târziu, Dioscoride arată în scrierile sale că fructele şi frunzele erau folosite pentru favorizarea lactaţiei mamelor ce alăptau, rădăcinile fin mărunţite şi macerate în lapte se indicau în tratamentul muşcăturilor câinilor turbaţi, iar decoctul din tijele florale ale feniculului, în boli ale rinichiului şi vezicii urinare.
Plinius aminteşte de asemenea o veche legendă potrivit căreia, în perioada năpârlirii, şerpii îşi fortificau vederea cu sucul fructelor de fenicul.
În China antică, atât feniculul dulce, cât şi cel amar erau socotite un bun remediu contra muşcăturilor de şarpe, iar vechii egipteni utilizau feniculul atât ca aliment, cât şi drept medicament.
După stabilirea anglo-saxonilor pe teritoriul Marii Britanii, aceştia foloseau feniculul drept condiment şi digestiv sau îl agăţau de uşi ca protector împotriva vrăjitorilor.
În secolul al Vll-lea, feniculul era considerat o importantă plantă medicinală, iar herboristul Nicholas Culpeper îl recomanda drept galactagog, dar şi pentru clarificarea vederii celor care aveau senzaţia că văd totul prin ceaţă.
Proprietăţile terapeutice ale feniculului reies şi dintr-un aforism al Evului Mediu, şi anume: „Feniculul poate combate febra şi otrava, curăţă stomacul şi îmbunătăţeşte vederea”.
În această perioadă, când funcţiona aşa-numita „teorie a similitudinii”, florile galbene erau folosite pentru eliberarea bilei galbene (astăzi am putea spune pentru efectul colecistokinetic), iar herba în tratamentul icterului, care se exteriorizează prin colorarea în galben a pielii.
În America de Nord şi Latină, feniculul a ajuns în secolul al XlX-lea, fiind folosit ca digestiv, galactagog şi pentru favorizarea instalării ciclului.
În medicina populară din România, decoctul din întreaga plantă se foloseşte pentru calmarea colicilor din indigestii, în tratamentul meteorismului şi al tusei, precum şi ca stimulent al lactaţiei la femei.
Acţiuni farmacologice şi întrebuinţări
Datorită uleiului volatil, produsul vegetal are acţiune antiseptic–expectorantă (prin mecanism secretomotor şi secretolitic), carminativă, spasmolitică (la doze mai mari), vermifugă şi galactagogă, fiind indicată administrarea sa în tulburări dispeptice, flatulenţă, spasme gastrointestinale moderat dureroase sau în afecţiuni ale căilor respiratorii superioare.
De asemenea, fructele de fenicul se asociază adesea laxativelor pentru a contracara spasmele ce apar frecvent la utilizarea acestora, iar împreună cu fructele de chimion, prelucrate sub formă de infuzie, se administrează în colicile sugarilor sau ale copiilor mici, şi ca sirop, tot în terapia pediatrică, în afecţiuni ale tractului respirator.
Mod de utilizare
Se indică pentru infuzie, ca doză zilnică uzuală, 10-15 g de produs vegetal, respectiv 10-20 g de sirop de fenicul sau 5-7,5 g de tinctură.
Feniculul este folosit, de asemenea, şi ca aromatizant, iar în industria farmaceutică reprezintă o sursă importantă de obţinere a E-anetolului.
Foeniculi aetheroleum se utilizează în industria farmaceutică mai ales ca aromatizant şi, rareori, în preparate industriale expectorante.
Produsul vegetal este component al unor medicamente industriale antitusive/expectorante şi al unora folosite în terapia afecţiunilor gastrointestinale (carminative, laxative), în special pediatrice, fie ele ceaiuri, drajeuri, siropuri sau bomboane ori sucuri.
Infuzia din fructe de fenicul se prepară prin tratarea a 2-5 g (chiar şi puţin mai mult) de produs vegetal, zdrobit sau mărunţit chiar înainte de utilizare, cu 150 mL de apă fiartă, se lasă 10-15 minute în repaus în vas acoperit şi apoi se filtrează.
În tulburări dispeptice se bea câte o ceaşcă de infuzie călduţă, proaspăt preparată, de 2-4 ori pe zi, între mese.
În medicina populară, fructele de anason dulce sunt recomandate sub formă de infuzie femeilor care alăptează, pentru stimularea lactaţiei, şi ca „loţiuni” oculare în tulburările funcţionale vizuale.
Uleiul volatil care corespunde cerinţelor de compoziţie chimică impuse în aromaterapie acţionează antibacterian, antiinflamator, secretolitic şi expectorant, spasmolitic, analgezic, digestiv şi colecistokinetic, galactagog şi estrogen-like. În plan psihic, este un sedativ blând şi relaxant.
Este indicată utilizarea uleiului de uz aromaterapeutic în afecţiuni ale căilor respiratorii superioare, tulburări de digestie (senzaţie de balonare, meteorism, constipaţie, spasme intestinale), tulburări de flux menstrual, producţie redusă de lapte la femeile care alăptează şi la persoanele stresate.
Descriere botanică
Foeniculum vulgare Mill.. din familia Apiaceae, cunoscut la noi în ţară sub diverse denumiri: anason dulce, fenicul. molură, molotru sau fenicel, este o plantă anuală, bianuală sau perenă, originară din bazinul Mării Mediteraneene, dar cultivată pe scară largă în toată Europa, Asia sau în unele zone din Africa şi din America de Sud.
În pământ, prezintă o rădăcină pivotantă, iar tulpina sa este cilindrică, fistuloasă sau numai cu un lumen îngust şi încă de la bază bogat ramificată. Frunzele alungit triunghiulare până la ovat-triunghiulare, cel mai adesea 3-4 penat-sectate, sunt peţiolate la bază şi aproape sesile în rest. Florile sunt grupate în umbele mari, deseori inegal radiate.
Cel mai adesea umbelele poartă flori hermafrodite, numeroase. Petalele florilor sunt mici, galben-aurii, îndoite spre interior, lat-ovate. Fructele sunt diachene ovoide, eliptice, glabre, lungi de 6-10 mm şi late de aproximativ 4 mm. De obicei, cele două mericarpe ce alcătuiesc fructul sunt libere.
La capătul anterior, fiecare mericarp prezintă un stilopod aplatizat şi resturile stigmatelor. Mericarpele au câte 5 coaste longitudinale, proeminente. Culoarea fructelor este cenuşiu-verzuie până la brun-verzuie, mirosul este aromat, plăcut, mai intens la pulverizare, iar gustul dulce, aromat şi uşor arzător în cazul varietăţii dulci şi amar pentru cea amară.
Există două varietăţi de la care se recoltează fructele de fenicul, şi anume: F. vulgare var. vulgare (fenicul amar) şi F. vulgare var. dulce (fenicul dulce), ambele derivând de la ssp. capillaceum (Gilib.) Holmboe. Farmacopeea europeană oficializează doar feniculul dulce, dar unele farmacopei europene prevăd şi fructele de fenicul amar.
Recoltarea produsului vegetal se face în lunile iulie-septembrie, când 60% dintre fructe au ajuns la maturitate.
În terapeutică se folosesc fructele (Foeniculi fructus) şi uleiul volatil (Foeniculi aetheroleum), obţinut prin distilarea cu vapori de apă a fructelor proaspete. Este un lichid limpede, incolor sau slab gălbui, cu miros de anason şi gust dulceag.
Principalii furnizori ai produsului medicamentos sunt; China, Egipt, Bulgaria, Ungaria şi România.
Compoziţie chimică
Fructele de fenicul conţin 2-6% ulei volatil, ale cărui componente principale sunt transanetolul (50-70%) şi (+) – fenchona (până la 20%), ultima imprimând un gust amar şi camforat uleiului atunci când se află în cantitate mai mare.
Printre componentele uleiului volatil se numără şi metilchavicolul (estragol), anisaldehida, hidrocarburi terpenice ca: α-pinen, α-felandren, limonen.
În compoziţia fructelor de fenicul au mai fost puse în evidenţă: furanocumarine (xantotoxină, bergapten, imperatorină), acizi polifenolcarboxilici (acid cafeic, acid clorogenic), flavonoide, glucide, proteine (14-22%), precum şi un ulei gras (9-20%), format din gliceride ale acizilor petroselinic, oleic, linolic.
Uleiul volatil de fenicul care se utilizează în aromaterapie trebuie să corespundă anumitor cerinţe în ceea ce priveşte compoziţia chimică: să aibă eteri monoterpenici 55-85%, între care să predomine trans-anetolul; hidrocarburi monoterpenice între 15 şi 30%, în principal α-pinen şi limonen, mai puţin de 5% monoterpen-cetone (tenconă), monoterpenoli până la 3% (fencol), oxizi până la 4% (mai ales 1,8-cineol).
Siguranţă în administrare
Fructele de fenicul pot produce, în doze mari, crize epileptiforme, cu halucinaţii şi apoi somnolenţă, printr-o acţiune excitantă asupra SNC.
Totodată, preparatele pe bază de fenicul nu se folosesc la pacienţii cu ulcer duodenal şi gastric. În enterocolite acute şi cronice sau în sarcină. De asemenea, ele nu se administrează pe o perioadă îndelungată (câteva săptămâni) fără un consult de specialitate.
În relativ puţine cazuri au fost semnalate unele reacţii alergice cutanate sau localizate la nivelul tractului respirator, ceea ce impune contraindicarea produsului în cazul în care se ştie că pacientul este alergic.
Uleiul volatil pur, administrat pe cale orală, accentuează inflamaţia şi este un iritant al musculaturii intestinale. EI nu se utilizează la sugari şi, în general, la copii, deoarece poate determina spasm laringian, dispnee, o stare de excitaţie.
În anul 2010 s-a semnalat faptul că pe piaţa farmaceutică europeană circulă fructe de fenicul dulce cu o concentraţie mare de estragol cu genotoxicitate şi carcinogenitate mare. Estragolul este un derivat de tip alchil-benzen care ridică probleme de siguranţă din cauza efectelor demonstrate la animale de experienţă.
În această situaţie, pentru persoanele care beau până la 3 ceaiuri de fenicul, aportul zilnic de estragol/kg corp poate ajunge în sfera toxică mai ales dacă este vorba de sugari sau copii. Cercetări efectuate în România pe probe de fructe de fenicul comercializate prin reţeaua farmaceutică de diverse depozite de plante medicinale au arătat că materialul vegetal a avut un conţinut în estragol care a variat între 8,02 şi 49,89% din componentele volatile separate prin distilare cu vapori de apă.
Estragolul se găseşte în cantităţi mai mari în fructele şi uleiul volatil de fenicul amar, motiv pentru care Framacopeea Europeană l-a exclus.
În aplicarea topică a uleiului de fenicul sub forma frecţiilor abdominale în cazul tulburărilor gastrointestinale şi menstruale trebuie să se apeleze la diluţii în ulei vegetal nu mai mari de 1%.
În literatură există atenţionări care acuză acest ulei de un efect asemănător cu cel al hormonilor extrogeni, motiv pentru care nu ar trebui folosit de către femeile însărcinate şi bolnavele care suferă de forme de cancer hormon-dependente.
Este adevărat că anetolul reprezintă substanţa cu concentraţia cea mai mare din ulei, acţionând ca un estrogen, dar acest eter nu este prin structura sa un estrogen propriu-zis, având doar un efect modulator asupra producţiei hormonale.
Provenienţă: Foeniculum vulgare Mill. var. vulgare
Furnizează produsele: Foeniculi fructus, Foeniculi aetheroleum