Utilizări tradiționale
Cunoscut în China de mai bine de 5.000 de ani, ceaiul reprezintă o componentă definitorie a modului de viață și civilizației chinezești și japoneze. Pentru prima oară a fost folosit de chinezii din provincia Yunnan, atât la prepararea băuturilor, cât și a mâncărurilor.
Dovezi materiale ale utilizării plantei sunt recipientele cu ceai descoperite în morminte datând din timpul dinastiei Han (206 î.Hr. – 220 d.Hr.). în decursul dinastiei Tang (618-907 d.Hr.), băutul ceaiului devenise deja popular datorită gustului și calităților sale medicinale.
O legendă populară chineză povestește că împăratul Shennong a descoperit ceaiul în timp ce bea apă fierbinte dintr-un bol la umbra unui arbust, în anul 2737 î.Hr., când câteva frunze s-au scuturat în recipient, făcând să se schimbe culoarea și gustul apei.
Luând o înghițitură, Shennong a rămas surprins în mod plăcut de aroma și de proprietățile revigorante ale băuturii astfel preparate, fiind considerat de atunci descoperitorul ceaiului.
Altă legendă, din vremea dinastiei Tang, atribuie răspândirea ceaiului lui Bodhidharma, fondatorul școlii budiste Zen. Acesta, după ce meditase în fața unui zid timp de nouă ani, s-a întâmplat să adoarmă.
Disprețuindu-se pentru acest lucru, și-a tăiat pleoapele și acestea au căzut pe pământ unde au prins rădăcini, din ele crescând tufe de ceai.
În textele europene, ceaiul apare abia în 1559, la Veneția, sub numele de chai catai, de unde și numele de „ceai” (în limba chineză specia numindu-se tsai) în limba română.
Primele importuri de ceai în Europa au fost făcute de olandezi, iar din Olanda, ceaiul s-a răspândit devenind o băutură la modă și în alte țări din vestul Europei.
Ceaiul negru reprezintă circa 78% din consumul total de ceai, ceaiul verde 20%, iar consumul ceaiului de tip oolong este sub 2%.
Acțiuni farmacologice și întrebuințări
Datorită prezenței metilxantinelor și în special a cafeinei, produsul Theae folium are proprietăți stimulant centrale și diuretice. Taninurile catehice determină o acțiune astringentă, ceaiul fiind recomandat ca antidiareic moderat.
Numeroase studii efectuate în ultimul timp au evidențiat un spectru larg de acțiuni farmacologice pentru ceaiul verde: antioxidante, antiinflaniatoare, antimutagene, anticarcinogene/chemopreventive, antiangiogene, hipocolesterolemiante, antiaterosclerotice, antimicrobiene, antidiabetice, antiaging, neuroprotectoare, cardioprotectoare.
Beneficiile terapeutice enumerate sunt atribuite polifenolilor, în special catehinelor aflate în concentrație mare în ceaiurile alb și verde.
Ceaiurile negru și oolong conțin o cantitate mai mică din cauza prelucrării diferite după recoltare.
Majoritatea proprietăților farmacologice ale ceaiului verde sunt asociate cu epicatehinele (2R, 3R), iar epigalo-catehin-3-galatul (EGCG) este cel mai activ component din ceaiul verde.
EGCG și o varietate de alți polifenoli sunt antioxidanți și au capacitatea de a neutraliza radicalii liberi, potențialul de acțiune fiind mai mare decât al vitaminelor C și E sau al unor structuri endogene antioxidante, precum glutationul și superoxid-dismutaza.
Capacitatea antioxidantă a EGCG este determinată de prezența celor opt grupări hidroxil fenolice din molecula sa.
Aranjând descrescător principalele catehine din ceaiul verde în funcție de capacitatea de scavenger de radicali liberi, rezultă următoarea ordine : ECG > EGCG > EGC > EC > catehina, aceasta din urmă având potențialul antioxidant cel mai redus.
Efectul antioxidant al flavonoidelor se exercită prin captarea radicalilor liberi, inhibarea formării oxigenului singlet și inactivarea metalelor prooxidative.
În ceea ce privește activitatea asupra sistemului cardiovascular, mecanismele care stau la baza efectelor benefice ale ceaiului verde includ protecția vasculară, acțiunea antioxidantă, antitrombotică, antiinflamatoare și de scădere a lipidelor prin polifenolii constituenți.
Ingestia de ceai a fost asociată invers proporțional cu dezvoltarea sau agravarea aterosclerozei. Polifenolii antioxidanți din ceai îmbunătățesc funcția endotelială (disfuncția endotelială fiind un marker timpuriu al aterosclerozei), contribuind la creșterea rezistenței vasculare.
Flavonoidele interferează cu citokinele care activează endoteliocitele, rezultând inhibiția expresiei moleculelor de adeziune, ceea ce este util terapeutic în procesele inflamatorii, leziuni de reperfuzie, vasculite sau respingerea grefei.
EGCG inhibă agregarea plachetară, iar polifenolii din ceaiul verde dezvoltă o acțiune antitrombotică, fără modificarea parametrilor de coagulare.
Unele studii epidemiologice susțin ideea rolului protector al ceaiului față de proliferarea celulelor canceroase.
Studii efectuate în Asia, unde ceaiul verde este consumat frecvent și în cantități mari, tind să arate un efect de prevenire a cancerului, în special esofagian, gastric, pancreatic, de colon și vezică urinară.
Se pare că efectele protectoare se observă mai puțin frecvent la populația europeană, la care predomină consumul de ceai negru. Foarte important este faptul că efectele profilactice ale ceaiului variază în funcție de tipul de cancer.
Efectele chemopreventive ale ceaiului verde și catehinelor în carcinogeneză au fost atribuite:
- inhibării proliferării celulare ;
- blocării receptorilor pentru factorii de creștere;
- reducerii eliberării citokinelor;
- inhibării angiogenezei prin interferarea activității metaloproteinazelor matriceale ;
- inactivării topoizomerazei I și telomerazei, prevenirii activării factorului nuclear kappa B.
Ceaiul verde poate interfera cu procesul canceros și prin prevenirea metastazelor. Astfel, s-a constatat că unii factori implicați în procesul de metastazare, precum plasminogenul urokinaz-activator, urokinazele și metaloproteinazele matriceale, sunt inhibați de ceaiul verde.
În prezent, un extract decafeinizat de ceai verde îmbogățit în polifenoli (Polyphenon E) se află în faza a II-a de testări clinice. Faza 1 de încercare în care s-au administrat p.o. doze unice/multiple la subiecți sănătoși și cu tumori solide evidențiase că biodisponibilitatea catehinelor este mică (< 1%) și că acești polifenoli suferă o metabolizare intensă.
De aceea, este necesară administrarea unor doze mari de extract, respectiv a unei cantități mari de ceai verde pe zi (aproximativ 6-8 cești), pentru a obține un beneficiu terapeutic real.
EGCG și theaflavin-3,3’-digalatul sunt compușii antitumorali cu eficiența cea mai ridicată din ceaiul verde și, respectiv, din ceaiul negru.
Consumul de ceai verde crește la nivelul cavității bucale rezistența dinților față de afectarea indusă de bacteriile cariogene, prin inhibarea acestor tulpini, ca și a celor implicate în formarea plăcii dentare.
Din acest motiv, spre exemplu, în Japonia există un program școlar de sănătate orală în cadrul căruia elevii de vârstă mică (6-10 ani) practică zilnic, la venirea și plecarea din școală, spălături bucale cu ceai verde (gargară), urmarea fiind reducerea cu aproximativ 40% a cariilor la copiii tratați.
De altfel, în paralel, pentru gravidele japoneze funcționează un program similar, deoarece s-a constatat că la copiii născuți din mame care au urmat acest tratament, flora bacteriană orală rămâne redusă și mai puțin agresivă timp de aproximativ doi ani de la naștere.
Totodată, ceaiul verde neutralizează respirația urât mirositoare prin inhibarea bacteriilor care descompun proteinele restante în cavitatea bucală la compuși care conferă o halenă neplăcută.
La nivel gastric, s-a demonstrat că riscul de cancer scade odată cu creșterea consumului de ceai verde.
Un mecanism posibil al acestei acțiuni implică inhibarea de către ceaiul verde a bacteriei Helicobacter pylori, factor determinant în carcinogeneza gastrică și dezvoltarea de ulcer.
Catehinele și în special EGCG inactivează ureaza și suprimă proliferarea bacteriei.
Principalele mecanisme prin care ceaiul verde dezvoltă o acțiune preventivă față de apariția cancerului la nivel gastrointestinal sunt:
- inhibarea creșterii Helicobacter pylori;
- prevenirea gastritei cronice;
- reducerea nitrozoderivaților;
- modificarea microflorei intestinale;
- diminuarea ratei de conversie a mutagenilor la carcinogeni;
- suprimarea activității ciclooxigenazei și iNO-sintazei.
Ceaiul verde poate modifica microflora intestinală, intervenind prin inhibarea dezvoltării unor microorganisme. Este inhibată activitatea COX și iNO-sintazei din colon, enzime al căror nivel de activitate este constant ridicat la pacienții cu colită ulceroasă și cancer colorectal.
Totodată, ceaiul verde reduce inflamația asociată cu boala Crohn și colita ulceroasă. EGCG acționează asupra producției de chemokine și PGE2 în celulele epiteliale ale colonului.
Polifenolii din ceaiul verde inhibă accentuat activitatea COX-2 în celulele tumorilor de colon, iar coadministrarea ceaiului verde cu medicamente inhibitoare ale aceleiași enzime conduce la un sinergism de acțiune.
La concentrații fiziologice, (-) EGCG blochează creșterea celulelor în faza G0/G1, a ciclului mitotic, prin inhibarea activității topoizomerazei I, și induce apoptoza la câteva linii celulare de carcinom de colon.
La nivelul mucoasei intestinale, ceaiul verde poate exercita un efect protector.
El previne atrofia mucoasei intestinale și favorizează procesul de vindecare la acest nivel, efect probabil mediat prin acțiunea antioxidantă a catehinelor, totodată putând preveni aderarea bacteriilor și translocația acestora în interiorul celulelor epiteliului intestinal, respectiv absorbția toxinelor microbiene la pacienții grav bolnavi sau cu deficiențe nutriționale.
Prin intermediul studiilor realizate pe modele animale cu diabet indus (cu streptozotocină sau aloxan) sau pe animale obeze genetic s-a demonstrat o reducere a glicemiei la șobolani, suprimarea activității transportorului pentru glucoză la nivelul epiteliului intestinal și o reducere a aportului zilnic de glucoză.
La șobolanii hipercolesterolemici, ceaiul verde reduce considerabil colesterolul seric și hepatic, indexul aterogen și masa lipidelor prin diminuarea depozitelor lipidice.
Efectele prin care ceaiul verde reduce greutatea corporală sunt diminuarea nivelului colesterolului, trigliceridelor, creșterea acțiunii lipazei digestive sau diminuarea absorbției lipidelor.
Pentru ceaiul verde se consideră că mecanismele care intervin în reducerea obezității ar fi:
- stimularea metabolismului lipidic hepatic;
- inhibarea lipazei;
- stimularea termogenezei;
- modularea apetitului;
- modificarea profilului lipidic ;
- sinergismul cu metilxantinele (cafeina).
Astăzi există studii epidemiologice care evidențiază semnificativ rolul consumului de ceai verde în prevenirea unor boli neurodegenerative cum ar fi Parkinson și Alzheimer.
Extractele din frunze de ceai au de asemenea acțiune antimicrobiană asupra unui mare număr de microorganisme și inhibă eliberarea de histamină.
Mod de utilizare
Utilizarea majoră a produsului vegetal a rămas sub formă de infuzie; dacă se urmărește acțiunea stimulantă a SNC, infuzarea se face timp de 2-3 minute, deoarece cafeina se extrage rapid în apa caldă. Dacă timpul de infuzare este de 10 minute, în prim-plan trec efectele polifenolilor extrași, la intensități care țin de cantitatea administrată.
Pe piața farmaceutică există numeroase produse de tip ceai care condiționează frunze de ceai pentru infuzie indicate în curele de slăbire (Ceai chinezesc antiadipos, Ceai verde – Frunze, Ceai verde și Mate), suplimente alimentare (Clarinol + Ceai verde, Cura de slăbire dr. Ionuț Moraru, Ceai verde – Capsule, Ceai verde cu Vitamina C, Ceai Verde) cu recomandări similare.
În plus, dermatocosmeticele cu acțiune anticelulitică asociază extractul de ceai verde cu cafeină, guarana, vitamine sau alte extracte vegetale cu proprietăți antidiscrazice.
Descriere botanică
Camellia sinensis L. (O.) Kuntze (sin. Thea sinensis L.), din familia Theaceae, cunoscută sub denumirea română de ceai, se prezintă sub forma unui arbust ramificat ce atinge 10 m în flora spontană și 4 m în culturi.
Frunzele dispuse altern sunt oblong-ovate, pețiolate, pufoase când sunt tinere, coriacee și aproape glabre la maturitate, de culoare verde- închis. Florile solitare sau grupate (câte 2-3) prezintă 6-9 petale albe și numeroase stamine galbene.
De regulă, în plantații arbuștii sunt menținuți la o înălțime de maximum 1,5 m, pentru a facilita culegerea frunzelor care, cel mai adesea, se face manual.
Produsul medicamentos, Theae folium, reprezintă frunzele recoltate și uscate de la arbuștii de ceai.
În scopul obținerii unui ceai de cea mai bună calitate se colectează mugurii apicali nedeschiși (pekoe) și primele două frunze de sub aceștia. Frunzele sunt tinere și flexibile, pubescente pe fața inferioară.
În funcție de varietatea botanică, vârsta frunzelor, zona geografică, prelucrarea produsului după recoltare, există mai multe sorturi comerciale, mai cunoscute fiind: ceaiul verde, ceaiul negru, ceaiul semifermentat (oolong) și ceaiul alb.
Arbustul de ceai este originar din partea de sud-est a Asiei, din regiunea formată din nord-estul Indiei, nordul Birmaniei (Myanmar) și provincia Yunnan (China).
Planta se cultivă pe scară largă în Asia (China, India, Bangladesh, Malaysia, Sri Lanka), America de Sud, Africa și în zona mărilor Caspică și Neagră (Georgia, Turcia). Cea mai bună calitate a frunzelor este obținută din culturile situate la altitudini mai mari de 1.500 m.
Compoziție chimică
Astăzi se consideră că frunzele plantei Thea sinensis conțin aproximativ 4.000 de compuși bioactivi, dintre care o treime sunt polifenoli (36% în frunzele proaspete; 8-12% în frunzele uscate).
Alături de aceștia, alte categorii importante de componente sunt: alcaloizii purinici (metilxantine), vitamina C, substanțele minerale și aminoacizii.
Metilxantinele sunt reprezentate în principal de cafeină (2,9-4,2%), alături de cantități mici de teofilină (0,02-0,04%) și teobromină (0,15-0,2%); în produsul vegetal ele formează complecși cu taninurile.
Cafeina se găsește în cantitate mare în frunzele tinere recoltate primăvara și descrește pe parcursul maturării acestora; astfel, proporția de cafeină din frunzele tinere este de 3,4%, spre deosebire de cea din frunzele mature, care scade la 1,5%.
Principalii polifenoli din frunze sunt catehinele, constituenți importanți în determinarea proprietăților organoleptice și farmacologice ale ceaiului, dar și indicatori de calitate.
În timpul procesului de fermentație a frunzelor proaspete, polifenolii sunt transformați în dimeri și polimeri, în special dimeri catehici denumiți theaflavine (theaflavina, theaflavin-3-galat, theaflavin-3’-galat, theaflavin-3,3’-digalat) (3-6%) și thearubigine (12-18%) (polimeri cu GM = 1.000-40.000 D), responsabile pentru culoarea închisă și gustul amar al ceaiului negru.
Ceaiul verde (nefermentat) are cea mai mare cantitate de catehine pe gram de frunze uscate, ele reprezentând 80% din totalul polifenolilor, în timp ce ceaiul negru are 20-30% catehine din totalul polifenolic.
Concentrația de catehine depinde de vârsta plantelor, ca și în cazul alcaloizilor purinici. Interesant este că, deși ceaiul verde ajunge să aibă conținutul cel mai ridicat de catehine, acesta este mai mare în materialul vegetal folosit pentru obținerea ceaiului negru.
Catehinele majoritare din ceai: (-)-epicatehina (EC), (-)-epicatehin-3-gaIat (ECG), (-)-epigalocatehina (EGC) și (-)-epigalocatehin 3-galat (EGCG) reprezintă 90% din totalul catehinelor.
EGCG este catehina predominantă în ceaiul verde, respectiv 65% din totalul catehinelor, iar o ceașcă de ceai verde poate să ajungă să conțină 100-200 mg de EGCG. Concentrația de EGCG și catehine totale variază, după cum urmează: ceai verde > ceai oolong > frunze proaspete de ceai > ceai negru.
Pe lângă catehine, în compoziția ceaiului sunt incluse și alte șase grupe de compuși polifenolici: flavanoli, 4-hidroxi-flavonoli, antociani, flavone, flavonoli și acizi fenolici. O parte dintre flavonolii (90-95%) supuși oxidării enzimatice determină culoarea specifică băuturii de ceai și, de asemenea, gustul acesteia.
Compușii flavonici apar ca fiind flavonoli simpli sau glicozidați. Dintre agliconi, în frunzele proaspete de ceai au fost identificați: kemferolul, cvercetolul și miricetolul. Ceaiul verde conține circa 10% flavonoli și glicozidele lor, alături de C-glicozil-flavone, precum : vitexina, izovitexina, saponarina și 2-vicenina.
Acizii fenolici predominanți în frunzele de ceai sunt: acidul galic, acidul clorogenic și acidul chinic. Procentul de acid galic crește pe parcursul procesului de fermentație prin eliberarea sa din catehinesteri.
Aminoacizii (2-4%) sunt compuși de asemenea considerați responsabili de aroma ceaiului negru. Aminoacidul prezent din abundență este teanina (5-N-etil-glutamina), care reprezintă 50% din totalul acestora.
Fluorul se află într-o cantitate apreciabilă în ceai, 100-200 mg/kg de produs uscat, variind în funcție de vârsta frunzei, astfel încât în frunzele tinere ajunge până la 300-400 mg/kg, iar în cele mature, chiar la 1.000 mg/kg.
Ceaiul verde este bogat în vitamine, în special în vitamina C : 150-300 mg/100 g de ceai verde, însă ceaiurile oolong și negru sunt mult mai sărace.
Aroma ceaiului (verde sau negru) este dată de fitocomplex.
Proveniență: Camellia sinensis L. (O.) Kuntze
Furnizează produsele: Theae folium, teofilină