Utilizări tradiționale
Planta este cunoscută de multă vreme, fiind utilizată în Antichitate pentru obținerea unei otrăvi foarte temute. Conform poetului Ovidiu, planta i-a folosit Medeei, originară din ținutul Colindei, la prepararea otrăvii cu care a adormit balaurul care păzea lâna de aur, ajutându-l pe Iason să o câștige.
De aici derivă și numele științific dat speciei de Linne C. (1707-1778). A fost descrisă, din cauza toxicității sale, de Dioscoride (cca. 40-90 d.Hr.), care menționa că bulbii speciei erau folosiți nu rareori ca înlocuitor pentru ceapă.
În lumea antică, brândușa de toamnă era considerată una dintre plantele cele mai otrăvitoare, iar femeile din Colhida erau renumite pentru otrăvurile pe care le preparau din semințe și bulbi.
Istoria utilizării brândușei de toamnă este veche de peste 2.000 de ani, dar primele indicii clare de utilizare a plantei în tratamentul gutei se găsesc în scrierile unui medic grec care își desfășura activitatea la Roma în jurul anului 600 d.Hr., și anume Alexandru din Tralles.
Conform rețetei sale, medicul folosea o asociere de fructe de anason, mărar, chimen, rădăcini de revent și ghimbir, piper, aloe, Euphorbia și oțet, dar singura componentă cu acțiune antigutoasă era de fapt brândușa de toamnă.
El însuși a fost cel care i-a descoperit eficiența, scoțând din formulă bulbii de Colchicum din cauza efectului lor puternic laxativ, rezultatul fiind ineficiența remediului.
Încă din secolele al VI-lea și al VII-lea, arabii foloseau bulbii în tratamentul gutei, dar ulterior produsul a fost dat uitării, ca urmare a cazurilor frecvente de intoxicație, doza toxică fiind foarte apropiată de cea terapeutică.
Medicul englez Thomas Sydenham (1624-1689), supranumit „Hipocrate al Angliei”, suferind de la 30 de ani de gută, s-a tratat cu extracte preparate din Colchicum, deoarece erau singurele care îi aduceau alinare.
Cu toate acestea, el a intervenit decisiv ca timp de 150 de ani produsul să dispară din terapeutică, deoarece era din principiu împotriva purgativelor drastice, pe care le considera mult prea toxice.
În cadrul unei ședințe a Parlamentului englez desfășurate în anul 1765, din lipsa unui membru important care suferea de o criză de gută, a putut fi votată legea care introducea un impozit pentru coloniștii nord-americani, ce a stat la baza Războiului de independență.
În timp ce medicul personal al împărătesei Maria Tereza experimenta acțiunea și efectele adverse ale unor substanțe toxice (1763), a putut stabili cu exactitate doza de alcaloid necesară pentru un efect terapeutic.
Produsul a fost reintrodus în terapeutica europeană abia după ce în anul 1820 un medic englez a făcut constatarea că semințele au același efect cu al bulbilor, dar că acesta este mai constant și mai controlabil (conținutul în alcaloizi este mai puțin variabil în semințe decât în bulbi).
Colchicina izolată de Peletier și Caventou s-a crezut a fi identică cu veratrina, abia 13 ani mai târziu stabilindu-se că era vorba de un alcaloid nou, până atunci necunoscut.
În unele zone din țara noastră se credea că florile previn erizipelul, motiv pentru care se mâncau toamna, infuzia se folosea pentru spălarea rănilor, a degerăturilor și contra reumatismului, dar se recomanda și sub forma spălăturilor pe cap pentru combaterea păduchilor.
În Țara Hațegului, cine își freca pielea cu flori de brândușă nu era mâncat de purici, iar în Ținutul Năsăudului fetele amestecau bulbi zdrobiți cu smântână, ungându-se apoi cu acel preparat pe față, în speranța că vor rămâne rumene.
În Bucovina, florile mai poartă denumirea de bucuria morților, considerându-se că e păcat să le rupi.
În medicina veterinară, cu o fiertură din semințe și bulbi se trata local erizipelul și râia la animalele mari.
Acțiuni farmacologice și întrebuințări
Colchicina și derivatul său, demecolcina, au acțiune antimitotică, blocând mitoza în metafază, dar nu se folosesc ca agenți oncostatici, din cauza lipsei de selectivitate și a indicelui terapeutic mic.
Principala utilizare terapeutică a colchicinei se bazează pe proprietățile antiinflamatoare-antigutoase.
În crizele de gută, colchicina liniștește durerea și înlătură tumefacția inflamatorie, fiind eficientă și pentru profilaxia acceselor. Ea acționează ca un antiinflamator specific față de inflamația ce caracterizează criza de gută.
Aceasta este declanșată de fagocitarea cristalelor de urat depuse în articulație de către sinoviocite cu eliberarea consecutivă de enzime lizozomale, PG și interleukină 1.
Acțiunea chemotactică a PG conduce la migrarea în articulație a leucocitelor polimorfonucleare care eliberează mediatori cu proprietăți proinflamarorii.
Totodată, interleukina 1 crește numărul de macrofage în articulație, ce fagocitează cristalele de urat, eliberând în continuare PG și alți proinflamatori locali.
Colchicina intervine în toate aceste procese prin diminuarea procesului de migrare și acumulare a leucocitelor polimorfonucleare și a macrofagelor în articulația afectată, ca și a secreției mediatorilor proinflamatori, datorită efectelor citotoxice elective pe care le exercită asupra acestor celule.
Astfel, la doze relativ mici, alcaloidul, care este un toxic mitotic, se leagă de tubulina leucocitelor și macrofagelor și inhibă polimerizarea acestei proteine, iar astfel formarea fusului mitotic.
Odată cu alterarea fusului mitotic nu se opresc procesele de diviziune celulară, acestea mergând aparent normal înainte. Din lipsa fusului, cromozomii nu se plasează corect în placa ecuatorială cum se întâmplă în mod uzual în metafază, astfel încât în anafază cromatidele perechi nu se pot forma, rezultând prin diviziune două celule, dintre care una fără nucleu, care nu va fi viabilă.
Cea de-a doua celulă își dublează în interfază cromatidele, ceea ce determină poliploidizarea. De acest efect se folosesc agronomii în cultura diferitelor plante utilitare pentru a obține sorturi autoploide.
La om, s-a observat apariția unor limfocite cu 47 de cromozomi după aplicarea tratamentului cu colchicină. Microtubulii reprezintă citoscheletul contracții al celulei, fiind răspunzători de păstrarea formei și a mișcărilor amoeboide ale acesteia.
Tot ei permit transportul intracelular al veziculelor, adică endo- și exocitoza, fiind implicați activ în chemotaxia și fagocitoza neutrofilelor. De aceea, numai inflamațiile induse de afectarea granulocitelor pot fi influențate prin tratament cu colchicină, alcaloidul fiind de 50 de ori mai activ decât indometacina.
Odată cu reducerea infiamației, se limitează formarea de acid lactic, cu creșterea pll-ului local, ceea ce favorizează rămânerea uratului în soluție, împiedicând depunerea cristalelor în articulație.
Pe lângă acțiunea antiinflamatoare-antigutoasă și citotoxică neselectivă, colchicina dezvoltă și alte efecte, dar fără semnificație clinică, și anume: stimulează motilitatea gastrointestinală, deprimă respirația și potențează acțiunea deprimantelor SNC, inhibă eliberarea de histamină și de insulină, poate mări presiunea arterială și crește efectul simpatomimeticelor.
Pentru colchicină nu există decât un singur studiu clinic controlat placebo efectuat în 1987, în care pe lângă dovedirea eficienței s-a mai putut evidenția că toți pacienții grupului tratat au suferit de tulburări gastrointestinale importante, mai ales diaree.
Mod de utilizare
În tratamentul crizei de gută se administrează oral câte 1 mg de 3 ori/zi, în prima zi, apoi în zilele 2 și 3, câte 1 mg de 2 ori/zi (dimineața și seara), apoi 1 mg o dată/zi (seara). Nu trebuie depășită doza de 10 mg/zi, iar cura nu trebuie repetată la intervale mai mici de 3 zile.
Colchicina se poate administra și i.v., în doză unică de 2 mg; la nevoie se poate repeta câte 1 mg la fiecare 4 ore, fără a depăși doza totală de 4 mg.
În guta cronică se indică administrarea de durată a 0,5 mg sau 1 mg colchicină zilnic (seara), pentru profilaxia crizelor. De asemenea, în cazul intervențiilor chirurgicale la gutoși, este favorabilă administrarea profilactică a colchicinei, timp de câteva zile.
Dozele mici de colchicină (0,5 mg sau 1 mg/zi) administrate timp îndelungat sunt de regulă bine tolerate. Produsul vegetal prezintă o toxicitate ridicată și nu se folosește în terapeutică, el servind doar pentru extracția colchicinei. În acest scop, se mai utilizează și o altă specie de origine indiană, Gloriosa superba L. (Liliaceae), ce conține în medie 0,9% colchicină.
Colchicina condiționată sub formă de comprimate de 1 mg (Colchicina) se indică în tratamentul gutei și al febrei mediteraneene familiale (poliserozita familială recurentă, afecțiune genetică).
Tiocolchicozida, analogul sulfurat al colchicozidei, acționează ca relaxant muscular, fiind activ în hipertonia spastică a mușchilor scheletici prin efect central. Se recomandă ca tratament adjuvant în spasmele dureroase din boli degenerative vertebrale, tulburări neurologice sau traumatice.
Descriere botanică
Colchicum autumnale L., brândușa de toamnă sau ceapa ciorii, din familia Liliaceae, este o plantă erbacee care înflorește toamna, iar în primăvara următoare produce frunze și fructe.
În sol prezintă un bulb cărnos învelit în resturile brune ale bazelor foliare din anii precedenți. Frunzele sunt liniar-lanceolate, sesile, cu nervație paralelă; florile, care apar toamna, sunt formate dintr-un perigon alcătuit dintr-o parte tubuloasă, incoloră, care se desface în 6 lobi de culoare roz-violacee.
Fructele sunt capsule triloculare de culoare brună, care ajung la maturare în lunile iulie-august.
Produsul vegetal, Colchici bulbus, este constituit din bulbii tăiați în rondele compacte, dure, cu asperități mici la suprafață, fiind de culoare albă-cenușie și cu gust amar.
Semințele, Colchici semen, sunt mici, sferice și au suprafața aspră, fin reticulată și punctată ; culoarea este brun-închis, iar gustul amar-înțepător.
Colchicum autumnale este o plantă toxică ce crește mai ales în zonele de deal și de munte; poate fi confundată cu specii de Crocus (Iridaceae), dar acestea din urmă prezintă un bulb mai mic și cu suprafața reticulată, iar frunzele sunt liniare.
Compoziție chimică
Bulbii conțin 0,3% alcaloizi tropolonici, alături de acid benzoic, salicilic și 6-metoxisalicilic, taninuri, apigenol și zaharoză.
Semințele sunt mai bogate în alcaloizi, având până la 1,2% derivați tropolonici. Ele mai conțin fitosteroli și ulei gras (17%).
Colchicina este alcaloidul major, reprezentând 65% din totalul alcaloizilor din semințe și, respectiv, 70% în bulbi.
Alături de colchicină se mai găsesc : demecolcina (N-metildezacetilcolchicina), colchicozida, tiocolchicozida și produși de degradare, cum ar fi: 2-desmetilcolchicina, 3-desmetilcoIchicina, dezacetilcolchicina, allocolchiceina (acidul colchicic) și allocolchicina (esterul metilic al acidului colchicic).
Siguranță în administrare
Folosită în condiții acute, colchicina determină frecvent tulburări gastrointestinale (greață, vomă, dureri care devin severe la doze mari). La supradozare se instalează o gastroenterită gravă (diaree hemoragică, deshidratare), afectare renală, senzație de arsură Ia nivelul pielii și faringelui, deprimare neuromusculară. Injectarea i.v. rapidă a colchicinei poate provoca aritmii cardiace și stop respirator.
Ingerarea accidentală a diferitelor părți de Colchicum autumnale determină intoxicații caracterizate printr-o simptomatologie severă: dificultăți de înghițire, sialoree, dureri abdominale, diaree, hipotensiune, spasme musculare și dificultăți respiratorii. Moartea poate surveni ca urmare a asfixiei. Doza letală este 5 g de semințe la adulți și de 1-1,5 g la copii.
Este contraindicată folosirea colchicinei în insuficiența hepatică și renală avansată, leucopenie, sarcină (risc teratogen).
Asocierea colchicinei cu diferite medicamente poate să determine interacțiuni care să crească toxicitatea alcaloidului sau să influențeze eficiența preparatului cu care interferează.
Este vorba de medicamentele care se metabolizează prin izoenzima CYP3A4 și a glicoproteinei P, ca unul dintre transportorii substanțelor medicamentoase în organism.
Din acest motiv, nu se va asocia cu: agenți alcalinizanți, cimetidină, eritromicină, analgezice, narcotice și vasoconstrictoare, dar mai ales cu elaritromicină și ciclosporină.
Proveniență: Colchicum autumnale L.
Furnizează produsele: Colchici bulbus et semen, colchicină, demecolcină, tiocolchicozidă