Aloe – Aloe sp.

Utilizări tradiţionale

Aloe vera este o plantă de deşert cunoscută de cel puţin 6.000 de ani, din timpul faraonilor egipteni, al romanilor, în zona europeană, şi al incaşilor, în America de Sud, fiind apreciată pentru proprietăţile sale terapeutice, profilactice şi cosmetice.

În Egiptul antic, planta purta numele de sângele zeilor (aluzie şi la conţinutul în antrachinone care în mediu alcalin colorează soluţiile apoase în roşu), gelul fiind folosit în scopuri cosmetice atât de către Nefertiti, cât şi de către Cleopatra.

În ceea ce priveşte saburul, vechii egipteni utilizau deja rezina Aloe în scopuri terapeutice, dar şi la îmbălsămarea morţilor. Procesul final de îmbălsămare presupunea acoperirea cadavrului cu ulei de nard şi mirt în care se mai adăugau şi alte uleiuri volatile, după care pielea deja uscată şi astfel tratată se acoperea cu pudră de Aloe.

Acest tratament final asigura o mai bună conservare a corpului îmbălsămat, după care urma învelirea în feşe de pânză, ducând la obţinerea mumiilor. Cercetătorii din domeniul istoriei religioase presupun că trupul lui Iisus Hristos ar fi fost spălat cu un amestec de uleiuri volatile şi acoperit cu pudră de Aloe înainte de a fi înfăşurat în giulgiu şi coborât în mormânt, pentru îmbălsămare adepţii Lui neavând timpul necesar (de 70 de zile).

Imaginea lui Hristos imprimată pe giulgiul de la Torino se explică tocmai prin folosirea acestui procedeu, cercetările efectuate după 1970 demonstrând că prin tehnica descrisă se obţin „negative fotografice” similare celui existent pe giulgiul de la Torino.

Medicii Antichităţii (Dioscoride, Celsus şi Flinius) menţionează şi ei în scrierile lor utilizarea plantei cu sute de ani înaintea lui Hristos. Pe vremea lor, sucul de presare din frunze ajungea în Europa trecând prin Insula Socotra, motiv pentru care şi astăzi încă rezina provenită de la Aloe perryi Berg. poartă numele de Aloe socotrina.

În Materia Medica, scrisă în secolul I d.Hr. de Dioscoride, este relatată utilizarea gelului şi a sucului de presare în numeroase afecţiuni. Datorită importanţei sale, Alexandru cel Mare şi-a impus controlul asupra producţiei şi exportului de Aloe socotrina, atenţionat fiind în acest sens de Aristotel. Se spune că Alexandru cel Mare ar fi dus cu el, în toate campaniile întreprinse din Macedonia până în India, plante de Aloe cultivate în căruţe.

Medicii arabi medievali cunoşteau şi ei calităţile terapeutice ale plantei. Patriarhul Ierusalimului a fost cel care i-a recomandat produsul lui Alfred cel Mare, prin intermediul căruia a ajuns în Marea Britanie în secolul al X-lea.

Din secolul al IX-lea exista o rută comercială stabilă între Socotra şi Anglia, pe această cale aducându-se produsul şi în regat. Două secole mai târziu, Aloe a fost introdusă de Albert cel Mare în Germania, rezina intrând în Europa prin Alexandria.

În Evul Mediu a existat obiceiul şi privilegiul, totodată, ca fiecare musulman care fusese în pelerinaj la Mecca să-şi agaţe o plantă de Aloe deasupra uşii ca semn al protejării casei sale faţă de spiritele rele.

Conform relatărilor, Cristofor Columb ar fi avut pe corăbiile cu care a traversat Atlanticul plante de Aloe vera crescute în ciubere. Prin călugării iezuiţi, planta s-a răspândit în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea în America de Nord.

Aprecierea generală de care se bucură planta în America reiese din denumirea pe care locuitorii o dau plantei, şi anume the silent healer sau doctor Aloe, iar pentru indienii maya era „izvorul tinereţii”.

Populaţiile africane, la rândul lor, cunosc planta sub numele de „crinul deşertului”, ruţii îi spun „elixirul vieţii”, iar în Germania este cunoscută drept „planta de primă urgenţă”.

Răşina de Aloe a fost şi este utilizată ca laxativ şi, în funcţie de doză, ca purgativ. Totodată se aplica sub formă de pudră pe unghiile şi degetele copiilor care aveau obiceiul să-şi sugă degetul sau să-şi roadă unghiile (are un gust amar).

Răşina a mai fost folosită şi ca antiulceros pe vremea când se administrau medicamente alcaline în tratamentul diferitelor forme de gastrită şi ulcer, iar în doze purgative (deseori în combinaţie cu chinina ca citotoxic) era folosită ca avortiv. În acest caz, inducând pe lângă peristaltismul intestinal şi contracţii spastice ale organelor aflate în cavitatea abdo­minală, putea interveni în declanşarea hemoragiilor.

Pe lângă gelul de Aloe vera cunoscut şi utilizat încă din Antichitate, astăzi se mai foloseşte şi gelul de Aloe arborescens.

Gelul de Aloe arborescens a fost indicat în tratamentul unor răni cu cicatrizare defectuoasă, administrându-se şi în cazul unor infecţii respiratorii, mai ales virale.

În 1935 oftalmologul V.P. Filatov din Odessa a folosit pentru prima oară un extract apos obţinut din partea centrală a frunzelor de Aloe pentru inhibarea respingerii unui transplant de cornee, bazându-se pe teoria sa privind existenţa unor „biostimulatori” în gelul de Aloe.

Cu această ocazie, medicul rus a constatat că eficienţa era mai mare dacă frunzele proaspete erau păstrate după recoltare câteva zile într-un spaţiu întunecos şi rece înainte de a fi prelucrate prin tratare cu apă fiartă.

Preparate din gel de Aloe arborescens au fost utilizate şi de un alt medic rus, începând cu anul 1920, în tratamentul infecţiilor respiratorii superioare, pentru ca din 1950 gelul să fie folosit ca remediu recunoscut în tratamentul simptomatic şi în profilaxia infecţiilor respiratorii superioare cauzate de rino- şi adeno- virusuri, precum şi de virusul paragripal şi respirator sinciţial.

Având un profil terapeutic unic şi un raport siguranţă în administrare/toleranţă ridicat, este recomandat a fi folosit în pediatrie; de asemenea, se foloseşte în tratamentul simptomatic şi în profilaxia recidivelor infecţiilor respiratorii la adulţi.

În 1958 a apărut în Polonia primul extract din frunze de Aloe arborescens înregistrat oficial, Biostymina , sub forma fiolelor pentru administrare subcutană sau intramusculară. Încă de la început, pentru a putea administra copiilor preparatul, fiolele au fost aplicate şi pe cale orală, răspunsul pacienţilor, indiferent de vârstă, fiind foarte bun.

La insistenţele părinţilor şi ale pediatrilor, în 1990 a fost înregistrat în Polonia siropul Bioaron C, care conţine în plus extract de Aronia melanocarpa. Astăzi circulă numeroase preparate obţinute din frunze de Aloe arborescens, mai ales în Rusia, Polonia şi Ucraina, care se adresează tratamentului infecţiilor respiratorii virale la copii şi adulţi sau lipsei poftei de mâncare după boli de lungă durată.

Mod de utilizare

Aloe resina este indicată în tratamentul constipaţiei acute, precum şi în caz de fisuri anale, hemoroizi, după intervenţii chirurgicale la nivel rectal, situaţii în care se impune o defecare cu scaun moale.

În constipaţia acută se administrează ca laxative, de regulă, extracte de Aloe condiţio­nate în forme farmaceutice cu 20-30 mg derivaţi de hidroxiantracen (aloină anhidră) pe zi. În realitate, fiecare pacient trebuie să testeze care este doza individuală de preparat care conduce la obţinerea unor scaune moi.

Aloe este produsul cu acţiunea laxativă cea mai puternică dintre drogurile cu antranoizi; se administrează sub formă de pulbere sau extract uscat, condiţionate în forme farmaceutice lichide sau solide, destinate administrării orale (Opobyl®, Alophen®, Purgoids®, Aperient Dellipsoids D9®, Artin®).

Pentru acţiunea tonic stomahică şi colagogă, Aloe se foloseşte sub formă de tinctură. Se poate asocia cu extract de Chelidonium (Aristochol®).

Din gelul de Aloe provenit de la Aloe arborescens se izolase în anii ’80 o lectină care activa complementul seric, iar mai târziu aloctina A a dovedit in vitro capacitatea de stimulare a mitogenităţii limfocitelor.

Investigându-se calităţile imunomodulatoare ale unui preparat polonez, denumit Bioaron C®, s-a constatat că acesta inhibă răspunsul imunitar antigen-specific şi stimulează proliferarea spontană a macrofagelor.

Totodată, aloctina A a demonstrat o acţiune antiinflamatoare, antiulceroasă şi antitumorală faţă de celulele limfomului murin-B şi faţă de celulele limfomului uman Burkitt-B. în acest caz, glicoproteina îşi exercită acţiunea antiinflamatoare prin activarea degradării enzimatice a bradikininei în cazul intestinului izolat de cobai.

De asemenea, s-a constatat că α-pirona alenina A inhibă eliberarea de histamină (inde­pendentă de Ca²⁺) din mastocitele peritoneale de şobolan, acţionând în acelaşi sens cu lectina amintită.

Pe de altă parte, acemananul stimulează eliberarea de TNFα, IL1-β şi IL-6 de către celulele mononucleare din sângele periferic uman in vitro. Acelaşi lucru este valabil şi pentru extractul apos, care este capabil să inhibe şi secreţia factorului proinflamator indus prin tratare cu lipopolizaharidă (LPS).

Un efect de bună calitate a fost dovedit pentru acemanan faţă de virusul HIV1. Preparatul Bioaron C a dovedit o acţiune intensă faţă de rinovirusul uman HRV14 într-o manieră dependentă de doză, testul făcându-se pe celule HeLa infectate. Totodată, preparatul este activ in vitro faţă de E. coli, Staphylococcits aureus, Klebsiella pneumoniae şi Pseudomotias aeruginosa.

Studii clinice efectuate mai ales în Polonia pe Bioaron C au demonstrat că administrarea acestuia previne eficient recidivele la copiii între 3 şi 14 ani, care fac frecvent viroze res­piratorii. În cazul unei viroze deja instalate, preparatul reduce până la eliminare rinoreea, tusea, catarul şi restabileşte pofta de mâncare.

Cum Bioaron C este un preparat de asociere (gel de Aloe şi extract de Aronia), este greu de apreciat cât din eficiență revie fiecărei componente în parte.

Extractul de frunze de Aloe arborescens, cunoscut sub denumirea de Biostymina , a fost folosit sub formă injectabilă sau în profilaxia recidivelor la copiii şi persoanele care făceau frecvent infecţii respiratorii cronice.

Preparatul, neinvestigat din punct de vedere farmacologic, a fost testat pentru efectul imunomodulator prin administrare la viţei şi vaci gestante, cărora li s-au injectat intra-muscular trei zile consecutiv câte 5 mL de Biostymina , urmărindu-se creşterea activităţii fagocitelor, a rezistenţei viţeilor faţă de dezvoltarea unei bronhopneumonn, precum şi creşterea titrului y-globulinelor serice.

În momentul de faţă, pentru gelul sau extractele apoase de Aloe se discută existenţa unor efecte pozitive în tratamentul diabetului, al unor forme de cancer şi al psoriazisului, în ultimii ani, din gelul de Aloe au fost separaţi o serie de maloil-glucani şi dihidro-izocumarine care după izolare şi caracterizare au fost introduse în studiul profilului de acţiune farmacologic, considerându-se că se vor putea deschide noi direcţii de indicaţie terapeutică.

Gelul de Aloe arborescens şi extractele care îl conţin sunt condiţionate în suplimente alimentare, imposibilitatea înregistrării lor ca medicamente provenind din faptul că producătorii nu doresc să vină cu specificaţiile botanice necesare, modul de obţinere a gelului brut sau a extractului, gradul de diluare şi stabilizanţii folosiţi.

Deoarece nu există standarde oficiale, producătorii preferă să folosească norme de calitate interne vagi care nu corespund nici unor reglementări. Nu înseamnă că preparatele sunt ineficiente, dar ele nu pot fi comparate între ele şi nici nu se pot face predicţii cu privire la eficienţa terapeutică.

Recomandările în această situaţie prevăd alegerea unui preparat înregistrat IASC sau certificat bio, pentru care trasabilitatea este asigurată.

Acţiuni farmacologice şi întrebuinţări

Administrată în doze de 10-20 mg, rezina din Aloe dezvoltă efecte tonic stomahice şi colagoge; dozele de 50 mg Aloe de Barbados şi 100 mg Aloe de Cap au efect laxativ, în timp ce la doze ce depăşesc 250 mg se instalează un efect purgativ drastic.

Făcând parte din grupul laxativelor antranoide, Aloe acţionează direct asupra intesti­nului gros, defecarea provocată de aceasta nefiind una fiziologică, deseori scaunele fiind diareice, iar eliminarea lor, însoţită de colici.

Glicozidele antronice din Aloe sunt farmacologic inactive şi ajung în cea mai mare parte nemodificate în intestinul gros, unde sunt transformate, sub acţiunea unor enzime bacteriene (b-glucozidaze, hidrolaze şi reductaze), în metaboliţii farmacologic activi aloemodol-antrona şi aloemodolul.

Deoarece toate aceste reacţii metabolice se produc în timp (8-10 ore), acţiunea se instalează abia după acest interval; ca urmare, preparatele laxative se administrează seara, înainte de culcare, pentru ca efectul să nu tulbure somnul persoanei în cauză.

În ceea ce priveşte modul de acţiune a antronelor, acestea irită mucoasa intestinală, ceea ce conduce la activarea secreţiei de mucus, cu efect stimulator asupra peristaltismului intestinului gros. Totodată este inhibată reabsorbţia apei şi a electroliţilor din intestin.

Se pare că efectul laxativ este provocat prin mai multe mecanisme de acţiune, dar nu este încă limpede care dintre ele sunt primare şi care secundare. Se ştie că acţionează prin:

• eliberare de histamină şi prostaglandine care activează peristaltismul (această acţiune trebuie înţeleasă ca fiind una neuromusculară);
• pe cale reflexă, datorită stimulării unor receptori plasaţi în mucoasă şi submucoasă, creşte motilitatea propulsivă a colonului, pasajul bolului fiind mai rapid, iar resorbţia apei şi a electroliţilor din intestin redusă;
• creşterea AMPc în eritrocite; prin modificarea concentraţiei intracelulare de calciu în lumenul intestinal creşte nivelul ionilor Cl, ceea ce atrage după sine, din motive osmotice (respectiv, de echilibru electrolitic), un aflux de Na⁺ şi apă (efect secretagog); creşte totodată secreţia de mucus;
• permeabilizarea cimentului dintre celulele epiteliului intestinal; ca urmare, Na⁺ şi apa deja resorbite pot reveni în lumenul intestinal;
• blocarea pompei de sodiu (Na⁺/K⁺ -ATP-aza membranară) pe faţa epiteliului intestinal, opusă lumenului; prin aceasta este inhibată reabsorbţia apei şi a electroliţilor din lumen (acţiune antiresorbtivă, hidratagogă).

În consecinţă, bolul fecal se înmoaie, creşte în volum, provocând o dilatare a intestinului, ceea ce are ca rezultat activarea peristaltismului. De asemenea, efectul citotoxic nespecific pe care îl au antronele acţionează în acelaşi sens al stimulării peristaltismului intestinal.

În cazul gelului de aloe, se pare că cel puţin în parte acţiunea se datorează heteropolizaharidelor (acemananilor şi aloeridului) şi glicoproteinelor (aloctina A).

Componentele menţionate stimulează in vitro fagocitoza şi chemotaxia, acţiunea antiinflamatoare bazându-se pe inducerea secreţiei unor factori umorali.

Acemananul este considerat a fi important pentru funcţionarea normală a dermei, articulaţiilor, cartilagiilor, ligamentelor şi oaselor.

De curând, cercetări efectuate în cadrul Universităţii din Texas au demonstrat că la administrarea pe cale bucală a gelului de Aloe intensitatea regenerării tisulare la nivel dermic creşte de 6 până la 8 ori.

Astăzi se acceptă unanim că gelul de Aloe vera exercită la nivelul pielii următoarele acţiuni:

• efect antiaging;
• stimulează regenerarea dermică;
• netezeşte pielea şi fixează apa, hidratând-o;
• inhibă inflamaţia ;
• protejează faţă de influenţele dăunătoare din mediu (radiaţii UV, SRO);
• stimulează microcirculaţia;
• creşte elasticitatea dermică prin stimularea producţiei de fibre de colagen şi elastină.

Gelul de Aloe vera este considerat astăzi o opţiune terapeutică pentru aproape toate tulburările cutanate, începând de la julituri şi până la arsuri. Există studii clinice (dublu orb, controlat placebo) efectuate pentru o cremă cu gel de Aloe care s-a aplicat topic în tratamentul psoriazisului.

La 83,3% dintre pacienţi, răspunsul a fost evident, în timp ce Ia placebo au răspuns pozitiv doar 6,6% dintre pacienţi. Nu s-au înregistrat reacţii adverse. Fracţiunea activă se pare că este o glicoproteină.

Gelul de aloe are acţiune antibiotică dovedită şi antiinflamatoare, utilizându-se sub forma frecţiilor, a cremelor şi unguentelor. Gelul s-a dovedit a fi activ şi în tratamentul herpesului genital, dar şi în vindecarea hemoroizilor de gradele III şi IV, după operaţie, când acţionează şi antalgic.

În ultimul timp, s-au făcut cercetări clinice şi în legătură cu influenţa pe care gelul de Aloe liofilizat l-ar putea avea în controlul glicemiei şi al lipidemiei din sindromul metabolic la diabeticii trataţi cu metformin şi glibenclamid plus hipolipemiant.

Rezultatele combinaţiei au fost încurajatoare, dar numărul de pacienţi incluşi în experiment s-a dovedit insuficient pentru a putea trage o concluzie.

Descriere botanică

Dintre cele peste 300 de specii de Aloe existente (familia Aloaceae), în terapeutică se utilizează în special Aloe barbadensis Mill. şi Aloe ferox Mill., care sunt oficinale, la care se asociază Aloe perryi Baker, de la toate obţinându-se produsul denumit aloe sau sabur, reprezentând o masă rezinoasă care se formează prin concretizarea sucului rezultat prin autopresarea frunzelor bazale tăiate de la Aloe barbadensis Miller (care generează sortul comercial Aloe de Barbados, sin. Aloe de Curacao, Aloe de Venezuela) şi Aloe ferox Miller (care generează sortul comercial Aloe de Cap, sin. Aloe africană).

De asemenea, pentru obţinerea unor preparate cosmetice, dermocosmetice sau a unor suplimente alimentare se prelucrează industrial frunzele speciilor Aloe arborescens Mill. şi Aloe barbadensis Mill., aceasta din urmă fiind cunoscută mai ales sub denumirea de Aloe vera.

Datorită cerinţelor mari de extract/gel de aloe, se folosesc şi alte specii, dar despre care se consideră că falsifică produsul final.

Aloe barbodensis Miller [sin. Aloe vera (L.) Burm., Aloe perfoliata L., Aloe vulgaris Lam.], originară din Africa, a fost şi este cultivată pe scară largă în America, în Venezuela şi în vestul Indiei.

Deoarece produsul vegetal provenit din zona Americii se exporta prin portul Curacao, rezina Aloe provenită de la această specie poartă denumirea de Aloe de Curcao, Aloe de Venezuela sau Aloe de Barbados.

În prezent, specia este mult cultivată în regiunile subtropicale ale Statelor Unite ale Americii (Florida, Texas, Arizona), mai ales pentru obţinerea aşa-numitului gel de Aloe vera, utilizat în cosmetică sau prelucrat în suplimente nutritive, dar şi la prepararea unor băuturi din categoria nutraceuticals.

În acest scop însă se folosesc doar plante de cultură în care cantitatea de hidroxiantrachinone este foarte mică (conţinutul în C-glicozide antrachinonice exprimate în aloină : sub 0,4%).

Gelul de Aloe vera conţine peste 200 de substanţe, 160 dintre acestea fiind catalogate drept vitale pentru plantă, dar şi pentru păstrarea sănătăţii noastre.

Aloe ferox Miller este cultivată pe scară largă în sudul şi estul Africii, piaţa de colectare şi export aflându-se în zona Capului Bunei Speranţe, motiv pentru care sortul comercial poartă denumirea de Aloe de Cap sau Aloe africană.

Cele două specii de Aloe sunt plante xerofite care ating 2-3 m înălţime. Frunzele sunt groase, cărnoase, acoperite de o cuticulă dezvoltată şi cu spini pe margini; pot atinge 50 cm lungime.

Inflorescenţa, lungă de 60-90 cm, poate fi bifurcată o dată sau de două ori (Aloe ferox) sau nebifurcată (Aloe barbodensis). Racemele florale sunt dense, cilindrice, ascuţindu-se către vârf. Racemul terminal este de maximum 40 cm, în timp ce acelea mai joase sunt mai scurte. Bracteele sunt albe, în timp ce florile, lungi de 3 cm, sunt galbene, oranj sau roşii.

Plantele tinere nu formează flori. Frunzele de tip liliaceu, suculente, sunt grupate în rozete care se ridică direct de la nivelul solului sau cel mult de pe o tulpină care nu este mai înaltă de 25 cm. Rozeta bazilară este constituită din aproximativ 25 de frunze.

Frunzele groase şi cărnoase au o lungime cuprinsă între 40 şi 50 cm, iar la bază o lăţime de 6-7 cm, ascuţindu-se spre vârf ca o lance.

Faţa superioară a frunzelor este concavă, gri-verde, deseori cu o uşoară tentă roşie, care apare mai ales Ia plantele tinere. Marginea frunzelor are o tentă galben pal, iar spinii marginali sunt lungi de până la 2 mm.

Ambele specii descrise provin din Sudan şi Peninsula Arabia, răspândindu-se apoi în sudul şi nordul Africii până în Asia în cazul speciei Aloe ferox, iar Aloe barbodensis a fost exportată în America Centrală şi de Nord, unde este şi cultivată.

Aloe arborescens Mill. este menţionată în literatura mai veche sub denumirea de Aloe arborescens var. milleri Berger, var. natalensis Berger, var. pachythirsa Berger şi var. frutescens Link, care astăzi nu sunt recunoscute de taxonomişti ca fiind specii de sine stătătoare.

Planta atinge înălţimi de până la 4-5 m. Din tulpina de bază specia se ramifică şi conferă exemplarului aspectul de candelabre cu mai multe braţe (Aloe candelabra), în vârful acestora aflându-se dispuse frunzele de culoare gri-verzuie, aproape drepte, aranjate în rozete care dau impresia de pămătuf.

Frunzele prezintă pe margini spini ascuţiţi de culoare deschisă. Inflorescenţele de dimensiuni mari, constituite din două până la câteva flori, cresc la adăpostul axilei frunzelor, deoarece înfloresc în perioada rece a anului. Florile au o culoare portocalie intensă sau pot să ajungă de la portocaliu la roşu în degrade.

Planta este foarte ornamentală, motiv pentru care se cultivă în grădini. Originară şi răspândită în sudul Africii (Capul Bunei Speranţe, Swaziland, Transvaal, Botswana şi Mozambic), creşte spontan de la munte până la mare, jucând un rol important în susţinerea ecosistemului, mai ales în zonele cu sol stâncos.

Aceasta este specia care furnizează cel mai bun gel de Aloe, datorită unei cantităţi extrem de reduse de derivaţi antrachinonici. În prezent, Aloe arborescens se cultivă pe scară largă ca sursă de materie primă pentru industriile farmaceutică, cosmetică şi alimentară, mai ales în China, Israel, Italia, Japonia, Peninsula Crimeea şi, în sere, în Polonia.

Dacă prin frunzele celor trei specii de Aloe se realizează o secţiune, se constată că în partea externă există o zonă bine delimitată, relativ consistentă, de culoare verde, iar către interior apare un miez moale, incolor, gelatinos şi mucilaginos.

La zona de delimitare dintre cele două compartimente se află plasat sistemul vascular, fasciculele libero-lemnoase având floemul plasat spre exterior. În jurul fasciculelor conducătoare se află celule mari în care sunt depozitaţi hidroxiantraderivaţii, partea mediană incoloră fiind constituită din celule foarte mari pline cu mucilag.

Când se taie frunzele, antrachinonele au tendinţa să iasă din ţesut sub forma unui suc galben, fapt pe care se bazează obţinerea rezinei de Aloe. Totodată însă, polizaharidele din zona mediană rămân în interiorul frunzei datorită vâscozităţii şi consistenţei gelului sub forma căruia se găsesc.

Aloe sau saburul farmaceutic reprezintă un produs de prelucrare a sucului aloifer ; rezultat prin autopresarea frunzelor de Aloe tăiate.

În acest scop, sucul de presare se i concentrează fie prin evaporare rapidă la foc deschis, până la obţinerea unei consistenţe siropoase, după care se toarnă în canistre, unde se concentrează în continuare prin evaporare, când rezultă aşa-numita Aloe lucida (o masă sticloasă, de culoare neagră cu nuanţe verzui, lucioasă în spărtură), fie se evaporă încet, la soare, când cristalizează aloina, produsul căpătând un aspect mat, de culoare brună, asemănător ficatului, din care cauză se numeşte Aloe hepatica.

Pe piaţa farmaceutică se disting, dependent de provenienţă şi compoziţia chimică, două sorturi comerciale: Aloe de Cap şi Aloe de Barbados. În Europa medicamentele care circulă pe piaţa farmaceutică conţin aproape exclusiv extracte din Aloe de Cap şi doar în mică măsură produsul vegetal în sine.

Aloe de Cap se prezintă sub formă de fragmente de culoare brun-închis, cu reflexe j verzui, cu fractura concoidală, sticloasă.

Pulberea, de culoare brună-verzuie, este solubilă în etanol la cald, parţial solubilă în apă la fierbere, practic insolubilă în eter şi cloroform. Mirosul este puternic, caracteristic, iar gustul este foarte amar, neplăcut.

Aloe de Barbados se prezintă sub formă de fragmente de culoare brun-închis, opace, cu fractura concoidală, cu aspect cerat.

Pulberea, de culoare brună, este solubilă în etanol la cald, parţial solubilă în apă la fierbere, practic insolubilă în eter sau cloroform. Mirosul este puternic, caracteristic, iar gustul este amar, neplăcut.j

Gelul de Aloe obţinut după decojirea frunzelor se prezintă sub forma unei mase moi, dense, incolore (din cauza lipsei antrachinonelor).

Extractele preparate din rezina de Aloe se utilizează în industria farmaceutică pentru obţinerea unor laxative, în timp ce gelul, care are acţiune imunomodulatoare, antiinflamatoare şi antivirală, foloseşte la obţinerea unor preparate sau suplimente alimentare care nu sunt înregistrate ca medicamente.

Compoziţie chimică

Compoziţia chimică este complet diferită în funcţie de produsul utilizat: Aloe resina şi respectiv gelul de Aloe. Pe de altă parte şi compoziţia chimică pentru rezină, dar şi pentru gel variază în funcţie de specia de provenienţă.

• Aloe de Cap

Produsul vegetal conține derivați de hidroxiantracen (aloinele A şi B, aloinozidele A şi B, specifice sortului Aloe de Cap, 5-hidroxialoina A, aloe-emodol, crizofanol), derivați cromonici (aloerezinele A, B, C), metil-esteri ai acidului p-cumaric.

Substanţele amare de tip 6-fenil-2-pironă menţionate de unii cercetători şi care provin din aloenina A nu există în produsul oficinal; ele apar în mostre de Aloe obţinute din alte specii cum ar fi Aloe arborescens Miller.

• Aloe de Barbados

Rezina conţine, în principal, derivaţi de hidroxiantracen: aloinele A şi B (25-40%), 7-hidroxialoinele A şi B (3-4%), alături de 6-p-cumaroil- şi feruloil-esterii cores­punzători, alături de emodol şi crizofanol liber; rezina este constituită mai ales din derivaţi cromonici reprezentaţi prin agliconul aloesonă şi C-glicozidele sale, aloerezina A, aloerezina B (aloezina), care împreună pot ajunge la 30%, aloerezina C.

Gelul de Aloe, indiferent de provenienţă, nu are voie să conţină mai mult de 0,4% antra-10-C-glicozide, iar dintre acestea predominante ar fi aloina A şi B, modolul găsindu-se doar sub formă de urme. Mai conţine aloerezină A, B şi C, toate fiind 2-alchil-cromone.

Componentele de diferenţiere între gelul de aloe obţinut din speciile laxative comparativ cu Aloe arborescens le reprezintă 6-fenil-2-pironele, care se evi­denţiază doar la specia din urmă.

Componentele cu adevărat importante terapeutic din gelul de aloe sunt reprezentate de heteropolizaharide şi glicoproteine. Heteropolizaharidele sunt de tip 6-a-D-glucani şi 1,4-p-D-manani parţial acetilaţi, cunoscuţi şi ca acemanani, pe lângă care se mai găsesc glucomanani, arabinogalactani şi glucuronani.

În gel predomină acemananii, glucuronanii şi mai de curând descoperitul aloerid. Glicoproteinele sunt din punct de vedere chimic lectine cu un conţinut de peste 50% carbohidraţi; intens studiate sunt lectinele P-2, S-1, aloctina A şi B.

În gelul de Aloe vera s-au mai identificat minerale, vitamine, aminoacizi, enzime lipolitice, lignane, saponozide, derivaţi salicilici, ulei volatil, dar şi un monomer glucidic, aloeveroza, care este caracteristic speciei, fiind considerat ca marker de calitate în produsele nutraceutice înregistrate la IASC (International Aloe Science Council) sau certificate bio.

Siguranţă în administrare

Şi în acest caz, trebuie să se facă distincţie între produsele pe care medicamentul sau preparatul în discuţie le condiţionează: Aloe resina sau gel de Aloe.

Numai pentru preparatele medicamentoase care conţin extracte de Aloe cu derivaţi antrachinonici există restricţii de utilizare, şi anume: nu se administrează în afecţiuni renale, ocluzie intestinală, afecţiuni inflamatorii acute intestinale (boala Crohn, colită ulceroasă, apendicită), menstruaţie, în sarcină sau la mamele care alăptează.

Datorită trecerii antranoidelor în circulaţia sanguină, acestea apar şi în laptele mamelor care alăptează colorându-l în galben-brun şi provocând la sugar diaree; din acest motiv, mamele care folosesc laxative antranoide nu au voie să-şi alăpteze copiii

Pe de altă parte, în cazul administrării concomitente a unor laxative pe bază de Aloe cu medicamente care se resorb greu din intestin (cardioglicozide), absorbția poate fi afectată în plus prin pasajul intestinal accelerat. La rândul ei, hipokaliemia indusă prin abuzul de laxative antranoide accentuează acțiunea cardiotonicelor.

Din acest motiv laxativele antranoide se administrează cu intermitente şi numai în doze mici, când nu exista riscurile anterior menţionate.

Preparatele care condiționează C-antraglicozide determină la administrare în doză toxică apariția unor scaune diareice sanguinolente şi afectare renală; se consideră că administrarea a 1g de Aloe pe zi timp de mai multe zile consecutiv poate fi letală.

Administrarea cronică sau incidentală de preparate care condiţionează fracţiunea antranoidică din Aloe resina este grevată de o serie de efecte adverse:

La administrare cronică, are loc o pierdere constantă de electroliţi, care conduce la instalarea unei hipokaliemii (normal se elimină zilnic 10 mval. K⁺, în timp ce sub tratament cu laxative antranoide pierderea este de 10-14 ori mai mare), ceea ce determină o reducere a peristaltismului intestinal, efectul fiind în final, din nou, constipaţia.

Din acest motiv, după o anumită perioadă de timp, pacientul va avea tendinţa de a creşte doza de Aloe, ca urmare a ineficienţei dozei iniţiale; odată cu creşterea dozei, eliminarea de K4 va fi şi mai masivă, deci şi constipaţia mai rebelă.

Se instalează astfel un cerc vicios, cunoscut şi sub denumirea „colonul laxativelor”. Pe lângă accentuarea constipaţiei, hipokaliemia produce: aritmii cardiace, atonie musculară, albuminurie şi hematurie, se poate induce o afectare renală cronică şi pot apărea colici în abdomenul inferior.

Dacă administrarea se face incidental (nu cronic), în sfera abdominală pot apărea colici; ar fi de remarcat faptul că sensibilitatea individuală faţă de aceste laxative este foarte diferită, astfel încât doze uzuale care, de regulă, nu au alt efect decât cel laxativ pot provoca la unele persoane colici intense.

Pe cale reflexă, antranoidele din Aloe pot determina o hiperemie a organelor cavităţii abdominale, mai ales la nivelul uterului şi al anexelor, fapt care explică de ce se accentuează sângerările menstruale în cazul administrării unor astfel de preparate. În sarcină pot provoca avort.

Deoarece gelul de Aloe vera conţine o cantitate redusă de antrachinone, s-au făcut studii privind siguranţa în administrare a unor astfel de componente pe şobolani, care au urmărit toxicitatea cronică prin înlocuirea unei anumite cantităţi din furaje cu pulbere de frunze de Aloe arborescens Mill., al căror conţinut în aloină a fost de 0,83 %.

Produsul vegetal a fost adăugat furajelor astfel încât să reprezinte 4, 0,8 şi, respectiv, 0,16% din dieta zilnică.

În nici unul din loturi nu s-au înregistrat decese, dar animalele furajate cu 4% frunze au prezentat diaree concomitent cu unele modificări fiziologice : pigmentarea nodulilor limfatici ileocecali şi tubulilor renali.

Trebuie menţionat însă că în furaje s-au adăugat frunze în totalitate, în timp ce extractele obţinute cu apă (DER 1:4) conţin cantităţi neglijabile de antrachinone.

Pentru Bioaron C, DL₅₀ identificată este mai mare de 15.000 mg/kg, iar pentru viţei, aşa cum am văzut, extractul apos este lipsit de toxicitate reproductivă şi de alergenitate.

Pentru acemanan de asemenea nu s-au înregistrat cazuri de toxicitate.

Alte utilizări

În fermele piscicole, care s-au dezvoltat în ultimele decenii foarte mult, procesul de producţie este însoţit de căutarea constantă a unor modalităţi de creştere a calităţii şi a siguranţei produsului final care va fi utilizat în alimentaţie.

Calitatea şi siguranţa cresc odată cu eliminarea mai eficientă, eventual totală, a poluanţilor, toxicelor, a antibioticelor care ar trebui să prevină îmbolnăvirea materialului piscicol.

Plecând de la ideea că şi alte polizaharide, cum ar fi cele din Astragalus membranaceus, sunt capabile să crească atât imunitatea înnăscută, cât şi unii parametri ai răspunsului imun dobândit la diferite specii de peşti, extracte din frunze de Aloe au fost testate pentru identificarea influenţării unor procese precum creşterea, diferenţierea şi moartea celulară, angiogeneza sau procesele reparaţionale şi dezvoltarea.

S-a dovedit că utilizarea extractului de Aloe prezintă calități antistres-adaptogene importante pentru speciile crescute în condiţii de fermă, răspunsul este imunostimulator fiind şi el important.

Provenienţă: Aloe barbadensis Mill., Aloe ferox Mill., Aloe arborescens Mill.

Furnizează produsele: Resina Aloe, Aloe lucida, Aloe hepatica, gel de aloe